PARTEA 4

Am închis telefonul și am rămas nemișcat.

Fotografia tatălui meu era în birou, într-o ramă de lemn închis, cu o zgârietură pe colț. O vedeam în fiecare zi când eram copil, dar nu o privisem niciodată cu adevărat.

Roman a făcut un pas spre mine.

— Nu te duce acolo.

— De ce?

— Pentru că nu știi ce caută omul acela.

— Tu știi?

Nu mi-a răspuns.

La ora opt și jumătate, polițiștii au intrat în casă. Mama s-a așezat pe canapea, cu mâinile împreunate. Roman a încercat să telefoneze unui avocat, apoi altuia.

Primul a refuzat să vină.

Al doilea i-a spus că nu mai poate reprezenta cazul.

— De ce? a întrebat Roman, aproape urlând.

Vocea avocatului s-a auzit prin difuzor.

— Pentru că mi-ai ascuns transferurile și mi-ai trimis documente falsificate. Nu mă mai suna.

Roman a aruncat telefonul pe masă.

Apoi a început să sune mama.

Nimeni nu i-a răspuns.

Femeia care îl învățase să mintă nu mai știa ce să-i spună.

Un polițist a găsit în camera lui o mapă cu copii ale actelor Martei, cheia unei cutii de valori și un carnețel în care erau trecute orele apelurilor mele din misiune.

Roman își notase tot.

Când sunam.

Când dormeam.

Cât timp dura fiecare conversație.

— Nu am vrut să o rănesc, a spus el.

Marta l-a privit din prag.

— Atunci de ce ai închis ușa?

Roman a tăcut.

— De ce ai luat telefonul meu?

Tăcere.

— De ce i-ai spus lui Dan că sunt instabilă?

El și-a coborât privirea.

— Pentru că trebuia să te creadă vinovată.

Am tresărit când am auzit cuvintele, deși le știam deja.

În acea după-amiază, la secție, polițiștii au pornit înregistrarea făcută de camera ascunsă din biroul firmei. Eu, Marta, mama și Roman stăteam în aceeași încăpere, separați de o masă metalică.

Din difuzor s-a auzit vocea mea, înregistrată în timpul unui apel de acum trei luni.

— Marta pare bine? întrebasem.

Apoi se auzea vocea ofițerului de legătură, calmă și convingătoare.

— Este bine. Mama ta are grijă de ea. Roman ține afacerea pe linia de plutire. Nu te întoarce înainte de terminarea misiunii.

CITEȘTE ȘI: PARTEA 4 — Soțul meu a promis o jumătate de milion pentru moartea mea, iar când medicul a intrat, zâmbetul lui a dispărut

— A spus ceva despre acte?

— Nimic important. Ai încredere în familie.

Mi-am auzit propria respirație grea la capătul firului.

Apoi înregistrarea continua, cu o conversație purtată după ce eu închisesem.

— Mai avem două luni, spusese ofițerul. După ce semnează totul, Dan nu mai are motiv să se întoarcă.

Roman răspunsese:

— Iar dacă se întoarce?

— Atunci îl trimitem din nou. Până când nu mai pune întrebări.

Am ascultat totul până la capăt.

Nu am plâns.

M-am simțit doar gol, de parcă cineva scosese din mine șase luni de amintiri și le așezase pe o masă, etichetate drept minciuni.

Roman și-a auzit propria voce. A închis ochii.

— Oprește înregistrarea, a șoptit.

— Nu, am spus.

— Dan, te rog.

Era prima dată când îmi cerea ceva fără aroganță.

— Ascultă până la sfârșit.

Când vocea lui a rostit că Marta trebuia să dispară din casă dacă nu semna, Roman a început să tremure.

— Eu am spus asta? a întrebat.

— Da.

— Nu eram eu.

— Era vocea ta.

A ridicat privirea spre mine și, pentru prima dată, s-a auzit pe sine din afara propriei minți.

Mama a început să plângă.

— Nu trebuia să ajungă atât de departe.

— Ai stat în aceeași casă, i-am spus. Ai auzit fiecare lovitură.

— Mi-a fost frică de Roman.

— Și Martei i-a fost frică de el. Dar tu ai ales să o lași singură.

Mama a coborât capul.

În zilele următoare, ordonanțele au blocat toate conturile și transferurile. Firma a fost pusă sub administrare temporară. Polițiștii au găsit legătura dintre ofițerul dispărut și un grup care cumpăra proprietăți prin intermediul unor societăți false.

Tatăl meu descoperise rețeaua cu ani în urmă.

De aceea fusese amenințat.

De aceea îmi lăsase medalionul și fotografia.

În spatele fotografiei din birou am găsit o scrisoare, ascunsă într-un locaș subțire al ramei. Tata scrisese că mama știa despre afacere, dar nu fusese implicată atunci. După moartea lui, Roman găsise documentele și o convinsese că singura cale de a păstra averea era să mă îndepărteze.

Nu era o scuză.

Era doar explicația unei frici transformate în lăcomie.

Marta a plecat din casă în aceeași seară. Am dus-o la sora ei, Elena, într-un oraș de lângă munți. Înainte să urce în mașină, s-a întors spre mine.

CITEȘTE ȘI: PARTEA 4 — Am adormit pe umărul celui mai temut om din New York, iar când am deschis ochii, mâna lui Vincent a început să tremure

— Nu știu dacă voi mai putea locui cu tine, Dan.

— Nu trebuie să hotărăști acum.

— Și dacă nu voi putea?

— Voi înțelege.

A făcut un pas spre mine, apoi s-a oprit.

— Îți mulțumesc că m-ai întrebat înainte să mă atingi.

M-a durut mai tare decât orice acuzație.

Am rămas în prag până când mașina ei a dispărut după colț.

Camera noastră a rămas goală.

Pe noptieră era o singură fotografie, cu marginile îndoite. În dulap mai atârna rochia ei verde. Sub pat am găsit cutiuța din pânză în care ascunsese înregistratorul.

Am luat-o în palmă și am închis-o.

Nu mai era un obiect al fricii.

Era dovada că Marta se salvase singură înainte ca eu să înțeleg ce se întâmpla.

Au trecut trei luni.

Mama a primit o pedeapsă cu suspendare și obligația de a despăgubi firma. Roman a fost condamnat pentru fals, șantaj și agresiune. Ofițerul de legătură a fost găsit într-un oraș de graniță și a început să coopereze cu anchetatorii.

Nu am mers la proces în fiecare zi.

Nu voiam să-mi construiesc viața în jurul căderii lor.

Am vândut casa și m-am mutat într-un apartament mic din Brașov. Dimineața îmi făceam cafeaua la șase și jumătate. La serviciu, am început să refac firma cu doi oameni care rămăseseră loiali și cu o contabilă care nu se temea să pună întrebări.

Marta venea uneori la terapie în oraș.

Primele întâlniri au fost scurte.

Stăteam unul în fața celuilalt și vorbeam despre lucruri simple: drumuri, facturi, plantele de pe balcon.

Într-o duminică, mi-a adus un desen făcut de nepoata ei, Ana. Era o casă cu două ferestre și o pasăre mare deasupra acoperișului.

— A zis că pasărea e pentru tine, mi-a spus Marta.

Am zâmbit pentru prima dată fără să mă doară.

— Seamănă cu medalionul meu.

— Încă îl porți?

— Nu tot timpul.

— De ce?

— Pentru că acum nu mai am nevoie să-mi amintească să mă întorc. Știu singur unde este casa mea.

CITEȘTE ȘI: Mama vitregă a anunțat că a vândut casa tatălui meu și m-a amenințat că îmi va îngheța conturile, dar nu știa că el lăsase în ziduri dovada crimei ei

În decembrie, a căzut prima ninsoare. Ana a venit cu Marta la mine, iar fetița a lipit desenul pe frigider. Am făcut ciocolată caldă și am ars prima tavă de biscuiți.

— Sunt groaznici, a spus Ana.

— Asta înseamnă că ai gust bun, i-am răspuns.

Marta a râs.

Un râs mic, dar adevărat.

Nu ne-am promis că vom uita.

Ne-am promis doar că nu vom mai construi nimic pe frică.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Roman.

„Am ieșit. Vreau să vorbim. Mama este bolnavă. Avem nevoie de tine. Casa încă poate fi a noastră dacă retragi declarația.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns:

„Nu mai sunt omul pe care l-ați ținut departe de adevăr. Nu voi retrage nimic. Îți doresc să-ți asumi ce ai făcut, dar nu voi mai veni să te salvez.”

Am șters conversația.