PARTEA 4

Mandatul a fost pus în aplicare la șase dimineața.

Eu eram încă în spital, cu Luca dormind lângă mine și Mara așezată pe scaunul din plastic. Telefonul nu se mai oprea.

Radu suna din centrul de reținere.

Doina suna de pe numere necunoscute.

Sorin Munteanu trimisese un singur mesaj: „Nu mai sunt avocatul lor. Voi depune tot ce am primit.”

Apoi a venit un alt mesaj, de la o vecină.

„Poliția este în casa voastră. Au scos calculatoare, telefoane și cutii cu documente.”

Am lăsat telefonul pe masă.

Nu simțeam bucurie.

Simțeam oboseală.

O oboseală adâncă, veche, care nu începea în noaptea aceea. Începuse cu mult timp înainte, din toate momentele în care Radu îmi spunea că plâng prea mult, că sunt prea sensibilă, că îmi imaginez lucruri.

La prânz, un anchetator a venit la spital.

— Am găsit un al doilea aparat de înregistrare în dormitor, mi-a spus el. Era ascuns într-o cutie cu hăinuțele copilului.

M-am ridicat brusc.

— Mai înregistrau și acolo?

— Da. Și au găsit conversațiile cu avocatul, mesajele către mama lui și un fișier cu un plan scris de Radu.

— Ce plan?

Anchetatorul a deschis dosarul.

— Își nota când dormeați, când mâncați, când plângeați și când vorbeați cu sora dumneavoastră. A scris exact ce trebuia să spună dacă sunați la poliție.

Mara și-a dus mâna la gură.

— A transformat casa într-o capcană.

Anchetatorul a înclinat capul.

— Mai este și filmarea din sufragerie.

A pus laptopul pe masă.

În imagine, eu stăteam pe marginea canapelei, cu Luca în brațe. Radu era în picioare, iar Doina lângă fereastră. Nu mă loveau încă. Vorbeau.

— Spune-i să se ridice, zicea Doina.

— Nu vrea.

— Atunci trage-o.

— Dacă plânge copilul?

— Cu atât mai bine. O să pară că ea îl sperie.

Apoi Radu s-a apropiat de cameră și a spus, fără să știe că se vede limpede:

— Dacă mâine ne întreabă cineva, Elena a început totul.

Am privit ecranul fără să clipesc.

CITEȘTE ȘI: Soacra mea a aruncat pătuțul copilului cât eram la instrucție, dar când a venit ofițerul, zâmbetul ei a dispărut

Era vocea lui.

Chipul lui.

Cuvintele lui.

Nu mai era nevoie să-mi apăr amintirea. El o lăsase înregistrată.

Când l-au adus la audiere, trei zile mai târziu, Radu părea mai mic. Avea aceeași cămașă de la secție, șifonată la guler. Doina stătea lângă el, cu buzele strânse.

În încăpere erau anchetatorul, procurorul, avocatul numit din oficiu și eu, împreună cu Mara.

Radu m-a privit ca și cum eu îl trădasem.

— Elena, putem rezolva între noi.

— Nu mai există „între noi”. Există ce ai făcut.

— Am fost nervos.

Procurorul a pornit filmarea.

Radu a auzit propria voce spunând: „Dacă mâine ne întreabă cineva, Elena a început totul.”

A tresărit.

— Nu se aude bine.

— Se aude suficient, a spus procurorul.

A urmat înregistrarea din baie.

„Dacă încearcă să plece cu el, o opresc la ușa din față.”

Radu a coborât privirea.

Doina a început să plângă.

— Eu doar încercam să protejez familia.

— Ați spus că trebuie să o faceți să creadă că nu are pe nimeni, a răspuns anchetatorul.

— Nu am vrut să fie rănită.

— Ați ținut copilul departe de ea și ați aprobat agresiunea.

Doina s-a întors spre fiul ei.

— Spune ceva!

Radu nu a răspuns.

Pentru prima dată, nu mai avea cui să paseze vina.

Procurorul a pus pe masă documentul pregătit cu trei săptămâni înainte.

— Domnule Radu Ionescu, ați cerut avocatului să construiască un dosar împotriva soției înainte de incident?

— Nu în forma asta.

— Există mesajele dumneavoastră.

— Eram îngrijorat.

— Erați îngrijorat sau pregăteați o justificare?

Radu a tăcut.

Am simțit că tremur, dar nu de frică. Tremuram pentru femeia care fusesem și care încă încerca să creadă că oamenii pe care îi iubea nu puteau face asta.

— Uită-te la mine, i-am spus.

Radu și-a ridicat ochii.

— De ce?

— Pentru că am nevoie să auzi ce spun. Nu mai sunt responsabilă pentru consecințele alegerilor tale.

A deschis gura, dar nu a găsit niciun răspuns.

După audiere, ordinul de protecție a fost emis imediat. Radu nu avea voie să se apropie de mine, de Luca, de Mara sau de locuința noastră. Doina a primit aceleași restricții.

CITEȘTE ȘI: PARTEA 4 — Fiul meu mi-a spus că ușa era acolo dacă nu mai vreau să muncesc gratis, iar nepoata mea a înghețat brusc

În săptămânile care au urmat, au existat telefoane, cereri și încercări disperate de a recâștiga controlul.

— Spune-le că am fost un tată bun, mi-a transmis Radu prin avocat.

Nu am răspuns.

Doina a trimis o scrisoare de patru pagini. În ea, nu a spus nici măcar o dată „îmi pare rău”. A scris doar că familia trebuie să rămână împreună.

Am rupt scrisoarea în două.

Nu pentru că voiam să-i pedepsesc.

Pentru că nu mai eram obligată să le explic de ce m-au rănit.

O lună mai târziu, m-am întors în casă împreună cu Mara și cu un agent. Dormitorul era gol. Radu își luase hainele, laptopul și ceasurile.

În camera lui Luca rămăsese doar pătuțul alb și o fotografie pe care nu o luase nimeni.

În fotografie, eu zâmbeam obosită, cu Luca la piept. Radu stătea în spatele nostru, cu mâna pe umărul meu. Atunci crezusem că gestul lui însemna protecție.

Am ridicat fotografia și am pus-o într-o cutie.

Pe podea, lângă ușă, am găsit medalionul din alamă. Lanțul se rupsese în noaptea aceea, iar eu crezusem că îl pierdusem.

L-am strâns în palmă.

Nu mai era un talisman împotriva fricii.

Era dovada că ieșisem de acolo cu Luca în brațe.

În luna următoare, m-am mutat într-un apartament mic din Brașov. Avea ferestre spre dealuri și o bucătărie îngustă în care abia încăpea masa. Dimineața, lucram de acasă pentru o firmă de contabilitate. Învățam să beau cafeaua cât era încă fierbinte.

Luca a început să meargă.

La început făcea doi pași și cădea. Apoi trei. Într-o seară, a traversat singur covorul până la mine.

— Mamă, a spus el.

A fost primul cuvânt pe care l-a rostit limpede.

M-am așezat pe podea și l-am luat în brațe.

— Sunt aici.

— Mereu?

— Mereu.

Afară ningea pentru prima dată în acel an. Fulgi mici se lipeau de geam, iar Luca îi urmărea cu degetul.

CITEȘTE ȘI: Fostul meu soț și-a prezentat fiul în fața mea, dar când avocatul a intrat în spital, zâmbetul lui a dispărut

Pe frigider aveam un desen făcut cu creioane groase. Era o casă strâmbă, un soare mare și două figuri ținându-se de mână. Eu și el.

Nu exista nicio ușă încuiată în desen.