PARTEA 4 — La nunta fratelui meu m-au prezentat drept casieră, iar când bărbatul în negru s-a apropiat, zâmbetul lui Marcus a dispărut

PARTEA 4

— …iar dacă semnezi documentele greșite, casa se pierde înainte ca transferul să poată fi blocat.

Vocea Marei s-a auzit prin difuzorul telefonului meu, tremurată și rapidă.

În spatele meu, mama a scăpat o linguriță. A lovit podeaua de marmură și s-a rostogolit până la piciorul mesei.

— Ce casă? am întrebat.

— Casa din strada Viilor. A fost pusă garanție pentru împrumutul lui Marcus. Contractul este semnat de tatăl tău, dar există o anexă în care apare și numele tău.

Am privit spre tata.

El s-a sprijinit de spătarul scaunului.

— Nu știam că te-a trecut acolo, a spus.

— Ai semnat?

— Mi-a spus că este o împuternicire pentru contabilitate.

Marcus a scuturat din cap.

— Nu face asta aici.

— Ai făcut-o tu aici, Marcus. La nunta ta.

Victor mi-a luat telefonul cu permisiunea mea și l-a pus pe difuzor, astfel încât toți să audă.

— Mara, ai o copie a contractului?

— Da. Sunt în parcarea din spate. Nu am vrut să intru fără să știu dacă Elena mă va asculta.

— Adu-l, am spus.

Marcus a venit spre mine.

— Nu ai dreptul să implici oameni străini în familia noastră.

— Tu ai implicat banca.

— Am făcut un împrumut pentru firmă.

— Pentru firma ta de evenimente, care nu a avut niciun contract profitabil de doi ani?

El a privit în jur. Scaunele aurii, florile, mesele încărcate cu mâncare, tortul cu cinci etaje. Tot ce voia să arate lumii era acolo, strălucitor și gol.

— Trebuia să-mi demonstrez valoarea.

— Cu banii mei?

— Cu banii pe care oricum îi arunci.

Am semnat primul document pe care mi-l întinsese Victor, dar nu aprobarea transferului. Era ordinul de suspendare a tuturor accesurilor lui Marcus la conturile companiei.

— Ce faci? a întrebat el.

— Îți opresc dreptul de a mai intra în ceva ce nu ai construit.

— Nu poți.

— Pot. Și am făcut-o.

Victor a privit ceasul.

— Confirmarea a intrat. Accesul lui este blocat.

Telefonul lui Marcus a început să vibreze. O dată. De două ori. A treia oară, pe ecran a apărut numele băncii.

Nu a răspuns.

Adriana s-a apropiat de el, iar tocurile ei au apăsat pe podea cu un sunet sec.

— Spune-mi că nunta aceasta nu a fost plătită cu banii ei.

Marcus a strâns buzele.

— Nu contează de unde au venit.

— Pentru mine contează.

— Adriana, te iubesc.

— Nu mă iubești. Iubești felul în care te priveam când credeam că ești bogat.

Ea și-a scos brățara de aur și a pus-o lângă verigheta de probă.

— Plec.

Mama a prins-o de braț.

— Nu poți anula nunta în fața tuturor.

Adriana a tras brațul înapoi.

— Doamnă Pop, nunta a fost anulată când fiul dumneavoastră a hotărât că o femeie trebuie umilită ca să pară el important.

Din spatele sălii a venit un murmur. Unii invitați își luau deja hainele. Alții își verificau telefoanele, încercând să afle dacă fotografiile de la ceremonie mai puteau fi șterse.

Sorin a intrat cu Mara. Femeia ținea o geantă de pânză și un dosar gros, cu colțurile îndoite.

— Îmi pare rău că am întârziat, a spus ea.

— Ai venit la timp, am răspuns.

Mara mi-a întins copiile.

— Am găsit contractul în biroul fratelui meu. Îl ascunsese într-o cutie de metal, sub podeaua falsă. Nu voia să-l distrugă. Cred că voia să-l folosească împotriva lui Marcus dacă nu primea partea promisă.

M-am uitat la Sorin.

— Așa este?

El și-a plecat capul.

— Marcus mi-a promis patru sute de mii de lei. Când a început să mă amenințe că mă face răspunzător pentru toate actele, am păstrat copiile. Am fost laș, Elena. Dar nu voiam să vă las fără casă.

Nu l-am iertat atunci. Nici nu l-am condamnat cu voce tare.

Am luat contractul și l-am citit. Numele meu era trecut într-o anexă, dar semnătura nu era a mea. Era o imitație stângace, făcută de cineva care mă văzuse semnând doar de câteva ori.

— Marcus, ai falsificat și semnătura mea.

— Nu eu am făcut-o.

— Dar ai folosit documentul.

— Nu aveam de ales.

— Ai avut zeci de alegeri. Le-ai ales pe cele care te făceau să pari mai mare.

El s-a apropiat până când am simțit mirosul de parfum scump pe care i-l făcusem cadou cu doi ani înainte.

— Tu nu înțelegi cum este să fii privit ca un nimeni.

— Ba da. M-ai învățat în fiecare zi.

Pentru câteva secunde, fața lui s-a schimbat. Nu mai era bărbatul care ținea microfonul și făcea glume. Era copilul care, la doisprezece ani, îmi răsturnase cutia cu economii și îmi spusese că banii nu mi se cuvin.

Dar copilul acela crescuse. Și alesese.

Tata a venit spre mine.

— Elena, am greșit.

Am ridicat privirea.

— Ai stat lângă el când mă numea ratată.

— Mi-a fost rușine că nu am reușit să-l ajut.

— Așa că ai lăsat compania mea să-l ajute.

El a scos din buzunar un șervețel mototolit și și-a șters fruntea.

— Casa nu înseamnă doar pereți. Este locul în care ai crescut.

— Tocmai de aceea nu o voi lăsa să fie vândută pentru o nuntă.

Am semnat un al doilea document. De data aceasta, Victor l-a trimis băncii împreună cu dovada falsului și cu cererea de suspendare a executării până la verificarea actelor.

Nu am sunat la poliție în acea seară. Nu pentru că Marcus nu merita consecințele, ci pentru că voiam ca primul lucru făcut de mine să fie salvarea casei părinților mei, nu distrugerea fratelui meu în fața invitaților.

Dar nu i-am ascuns nimic.

I-am spus:

— Mâine vei răspunde pentru fals, pentru furt și pentru împrumut. Eu nu voi retrage plângerea companiei.

Marcus s-a uitat la mine.

— După tot ce suntem?

— Tocmai pentru că știu ce suntem, nu mai pot acoperi ce ai devenit.

Adriana și-a ridicat buchetul de pe masă. Florile albe se desprindeau deja din panglica udă.

— Elena, îmi pare rău că am râs.

— Nu tu ai inventat povestea.

— Dar am ales să o cred.

— Ai ales ce ți-a spus el. Îți doresc să alegi mai atent data viitoare.

A plecat fără să privească înapoi.

Invitații au început să iasă în grupuri mici. Unchiul meu, care râsese cel mai tare la primul toast, a venit să-și ceară scuze, dar s-a oprit când m-a văzut vorbind cu Mara.

Nu mai aveam nevoie de scuzele lui.

Victor s-a apropiat cu geanta mea în mână.

— Elicopterul nu mai poate aștepta. Pilotul a cerut să plecăm înainte de întuneric.

Am privit spre tort. Pe stratul de zahăr era scris „Marcus și Adriana”, iar o lumânare căzuse peste litere și topise jumătate din numele miresei.

— Plecăm, am spus.

Mama m-a prins de încheietură.

— Nu ne lăsa singuri cu toate astea.

M-am uitat la mâna ei. Era aceeași mână care îmi aranjase gulerul rochiei înainte de ceremonie, apoi îi spusese mamei Adrianei că mă întreține.

— Nu vă las singuri. Dar nici nu mai pot fi secretul vostru.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că, de mâine, orice ajutor va fi scris, verificat și plătit înapoi. Inclusiv casa. Nu ca pedeapsă. Ca să nu mai poată nimeni să spună că m-a făcut bogată familia.

Tata a dat din cap, cu ochii umezi.

Marcus rămăsese lângă masa mirilor. Costumul lui impecabil avea o pată de vin pe manșetă. Privea spre tortul care se prăbușea încet, etaj după etaj.

— Elena, a spus el.

M-am oprit.

— Ce?

— Dacă îți dau banii înapoi…

— Nu este despre bani.

— Atunci despre ce este?

M-am întors spre el.

— Despre faptul că ai vrut ca toți să râdă de mine înainte să afle cine sunt. Ai primit ce ai vrut. Toți se uită la tine.

A coborât ochii spre podea.

Nu m-am bucurat de rușinea lui. Era prea scumpă pentru toți cei care o plătiseră.

La ieșirea din salon, Victor mi-a întins geanta. Am deschis clapeta și am găsit înăuntru vechiul meu ecuson de la supermarket, pe care îl păstrasem fără să știu de ce. Plasticul era zgâriat, iar fotografia mea de douăzeci și trei de ani abia se mai vedea.

L-am ținut în palmă.

— Îl mai păstrezi? a întrebat Victor.

— Da.

— De ce?

Am privit numele tipărit sub fotografia aceea tânără: Elena Radu, lucrător comercial.

— Pentru că fata aceea a fost singura din familie care a crezut că poate construi ceva.

Afară, rotorul elicopterului a început să se învârtă. Aerul a smuls panglicile de pe gard și le-a aruncat peste pietriș.

În spatele meu, Marcus a strigat:

— Elena!

Nu m-am întors.

Victor a făcut un pas spre aparat, apoi s-a oprit când telefonul meu a vibrat din nou. Era un mesaj de la bancă: „Executarea este suspendată. Documentele dumneavoastră au fost primite.”

Am citit mesajul lângă vechiul ecuson și lângă contractul cu semnătura falsă.

Apoi am trimis un singur răspuns către bancă: „Începeți verificarea. Nu renunț la nimic.”

Rotorul a ridicat praful, iar pe asfalt a rămas doar o panglică albă, prinsă de ecusonul meu zgâriat.

— Elena, a strigat Victor peste zgomot.

Am urcat și am strâns ecusonul în palmă.

Pe plasticul crăpat încă se putea citi: „Casierie — intrarea personalului.”