PARTEA 4 — Fostul meu soț m-a umilit la masa familiei, dar când ușa s-a deschis, mama lui a încetat să mai zâmbească

PARTEA 4

— Nu știm. Dar mesajul a fost trimis de pe un telefon aflat încă în această casă.

Artem a făcut semn șefului securității. Cei doi bărbați s-au răspândit imediat prin salon, fără zgomot, verificând telefoanele și ușile.

Bogdan a ridicat ambele mâini.

— Nu eu am trimis mesajul.

— Atunci nu te teme de verificare, i-am spus.

Iana a început să plângă.

— Telefonul meu este pe jos. Nu am trimis nimic.

Inspectorul l-a ridicat, dar ecranul era blocat. Larisa se uita la mine de parcă abia atunci înțelesese că nu mai putea controla camera printr-o simplă privire.

— Cristina, a spus ea, cineva încearcă să ne distrugă pe toți.

— Nu. Cineva încearcă să-mi sperie copilul înainte să se nască.

Șeful securității a verificat încăperea de lângă salon. După câteva minute, s-a întors cu un telefon mic, ascuns între două cărți din bibliotecă.

Telefonul avea ecranul aprins.

Pe el era deschisă conversația cu numărul meu.

Larisa a amuțit.

— Nu este al meu, a spus ea.

— Îl țineai ascuns în biblioteca ta, am răspuns.

— Nu știu cum a ajuns acolo.

Artem a luat telefonul cu o mănușă subțire.

— Ultimul mesaj a fost trimis acum două minute. Iar dispozitivul a fost conectat la rețeaua casei prin parola personală a doamnei Larisa Popa.

Bogdan s-a întors spre mama lui.

— Mamă, ce ai făcut?

Larisa a început să tremure.

— Am vrut doar să o sperii. Nu trebuia să se ajungă atât de departe.

— Ai intrat în camera copilului meu? am întrebat.

— Ușa era descuiată.

— Ai fotografiat pătuțul?

Ea nu a mai răspuns.

În clipa aceea, ceva din mine s-a desprins definitiv. Nu furia. Furia încă era acolo, grea și fierbinte. Ci ultima speranță că femeia aceea ar fi putut deveni, măcar într-o zi, bunica pe care fiica mea ar fi meritat-o.

Artem a format un număr.

— Da, avem confirmarea. Trimiteți echipa și ordinul de protecție pentru doamna Mureșan.

Bogdan s-a repezit spre el.

— Nu chema pe nimeni! Putem rezolva între noi.

Șeful securității i-a blocat drumul.

— Nu mai puteți rezolva nimic între voi.

La ora douăzeci și două și douăsprezece minute, au sosit anchetatorii. Au ridicat laptopurile, telefoanele și dosarele din biroul lui Bogdan. Iana a primit citația cu mâinile tremurând. Larisa a încercat să-și sune avocatul, dar avocatul ei a refuzat apelul.

— Nu mă poate abandona! a strigat ea.

Artem a privit-o fără ură.

— L-ați concediat anul trecut după ce v-a spus să nu ascundeți veniturile. În această seară v-a trimis un mesaj: nu mai poate reprezenta persoane care i-au mințit clientul principal.

Bogdan m-a urmărit până la ușa salonului.

— Cristina, a spus el, ascultă-mă. Am greșit, dar nu am vrut să te pierd.

M-am oprit.

— M-ai pierdut când ai râs.

— Eram furios.

— Ai râs înainte să fii furios.

— Te iubesc.

Pentru prima dată, nu am simțit nimic la auzul cuvintelor lui.

— Nu mă iubeai pe mine. Iubeai ideea că puteai să mă privești de sus fără consecințe.

A doua zi, la sediul grupului, am convocat consiliul de administrație. Sala de ședințe avea pereți de sticlă și un ceas mare, fără cifre, pe care îl alesesem pentru că îmi amintea că timpul nu se oprește pentru nimeni.

Bogdan a fost chemat să asculte înregistrarea completă.

A stat în capătul mesei, cu mâinile împreunate.

Din difuzoare s-a auzit vocea lui, limpede:

— Cristina nu pricepe nimic din cifre. Dacă o ținem departe de consiliu, compania va ajunge a mea.

Apoi vocea Ianei:

— Și dacă se întoarce?

— Nu se va întoarce. Este însărcinată, dependentă și prea obosită ca să lupte.

Bogdan a închis ochii.

— Opriți înregistrarea.

— Ai spus-o tu, am zis.

— Știu.

— Nu. Până acum ai auzit doar vocea ta când voiai să convingi pe alții. Astăzi o auzi ca pe vocea unui străin.

El și-a acoperit fața.

Consiliul a aprobat suspendarea lui, recuperarea prejudiciului și sesizarea autorităților. Iana a fost pusă sub control judiciar în cadrul anchetei, iar Larisa a primit ordin să nu se apropie de mine sau de copil.

Nu am sărbătorit.

Seara, m-am întors în camera pregătită pentru fiica mea. Pătuțul alb era gol. Pe raft se afla doar o păpușă de pânză, cu un nasture desprins de la rochie. Am luat-o în palmă și am simțit cât de tăcută devenise casa.

În sertar, cheia mea veche de aramă stătea lângă ecografia copilului. Am închis ușa camerei și am încuiat-o cu ea.

Nu pentru ei.

Pentru mine.

Trei săptămâni mai târziu, am născut într-o dimineață de noiembrie, când primul strat de zăpadă acoperea ferestrele spitalului.

Fiica mea se numește Mara.

Când asistenta mi-a pus-o la piept, a strâns degetul meu cu o forță uimitoare. Am plâns fără zgomot, privind genele ei negre și buzele mici.

— Ești în siguranță, i-am șoptit. Mama nu te va lăsa niciodată singură.

După șase luni, ne-am mutat într-un apartament luminos din Sibiu. Am transformat camera de lângă balcon într-un birou, iar pe perete am pus fotografii cu echipa mea, nu cu oameni care purtau numele familiei Popa.

Diminețile începeau cu miros de pâine prăjită și cu râsul Marei. Eu lucram două ore înainte de prima ședință, apoi o luam în brațe și îi arătam fulgii de zăpadă de la fereastră.

Într-o sâmbătă, a desenat cu un creion galben o casă, o femeie și un copil. Deasupra lor a făcut un soare uriaș.

— Asta suntem noi? am întrebat.

Mara a dat din cap.

— Noi. Și lumina.

Am pus desenul lângă cheia de aramă.

În aceeași seară, am primit un mesaj de la Bogdan. Îmi scria dintr-un centru de detenție preventivă. Spunea că îi pare rău, că mama lui îl mințise, că Iana îl abandonase și că acum înțelegea cât de mult mă iubise.

A urmat încă un mesaj.

„Lasă-mă să o văd pe Mara. Promit că voi fi alt om.”

Am privit ecranul mult timp.

Nu l-am urât.

Dar iertarea nu înseamnă întotdeauna întoarcere.

I-am răspuns o singură dată:

„Mara va afla adevărul când va fi suficient de mare să-l poată purta. Până atunci, nu ne mai căuta.”

Apoi am blocat numărul.

Afară ningea liniștit. În bucătărie, fierbătorul a făcut un clic, iar Mara a început să râdă în camera ei. Am mers după ea și am găsit-o încercând să ajungă la desenul prins pe perete.

Am ridicat-o în brațe.

— Vrei să-l vezi?

Ea a întins mâna spre cheia de aramă, care atârna acum de un șnur subțire, lângă fotografie.

Cheia nu mai deschidea nicio ușă.

Deschidea doar amintirea femeii care fusesem înainte să-mi fie rușine de propria putere.

Am sărutat fruntea Marei și am stins lumina.

În urma noastră, cheia a prins o rază de lună.

Și, pentru prima dată, nu am mai încuiat nimic.