PARTEA 4 — Fiul meu își adora învățătoarea, dar când am intrat în clasa ei și am văzut cheia Sofiei, Elena a încetat să zâmbească

PARTEA 4

Creionul se opri sub dulap.

Pentru o clipă, nu am auzit nimic altceva decât sângele în urechi.

—Mateo! am strigat.

Mara deschise ușa bibliotecii. Elena verifică baia, coridorul, scara de incendiu. Nimic.

Apoi am văzut fereastra întredeschisă și o urmă de noroi pe pervaz.

Telefonul sună din nou.

—Ai primit mesajul, spuse vocea. Nu anunța poliția.

—Dacă îi faci rău fiului meu, te găsesc oriunde.

—Nu tu mă vei găsi. Tu vei veni la mine.

Elena îmi smulse telefonul din mână.

—Lasă copilul să vorbească!

S-a auzit o respirație mică, speriată.

—Tată?

—Sunt aici, Mateo. Ascultă-mă. Nu te mișca și nu te teme.

—Mi-e frig.

Mi s-a rupt ceva înăuntru.

—Îți promit că vin.

—Nu promite, Daniel, spuse Mara. Câștigăm timp.

Avocata sună la poliție, iar eu sunai la Victor. A răspuns după primul apel.

—Unde ești?

—În biroul meu. De ce?

—Fiul meu a fost luat.

A urmat o tăcere prea lungă.

—Poate ar trebui să te întrebi cine avea acces la el.

—Tu.

—Ai grijă ce spui.

—Știu deja ce ai făcut.

Victor râse încet.

—Sofia ți-a umplut capul cu povești înainte să moară. Mereu a fost prea curioasă.

În acel moment, Mara porni înregistrarea făcută de telefonul ei. Victor nu știa că fiecare cuvânt era salvat.

—Ai spus că Sofia era curioasă, am repetat. Spune mai clar.

—A găsit niște bani lipsă. Atât.

—Și ai urmărit-o în noaptea accidentului?

Râsul dispăru.

—Nu știi nimic.

—Tocmai ai spus-o singur.

Victor închise.

Poliția localiză apelul. Depozitul de pe strada Vulturilor se afla la marginea orașului, lângă o linie ferată dezafectată. Am ajuns acolo cu două mașini de poliție, dar am rămas în urmă, ascuns după un zid de cărămidă. Ploaia lovea tabla acoperișului, iar cheia de alamă îmi bătea de piept.

Înăuntru, Victor îl ținea pe Mateo de umăr.

—Unde este cheia? întrebă el.

—Nu o are, spuse Mateo. Tata nu o dă nimănui.

Victor îl împinse spre un scaun.

—Mama ta a murit din cauza încăpățânării ei.

Atunci am ieșit din umbră.

—Nu mai vorbi despre ea.

Victor se întoarse. Avea aceeași cămașă albă pe care o purtase la înmormântarea Sofiei.

—Ai venit singur?

—Am venit cu adevărul.

—Dă-mi cheia.

Am ținut-o între degete.

—Spune-i lui Mateo că mama lui nu a murit într-un accident.

Victor zâmbi.

—Copilul nu trebuie să știe lucruri care îl vor distruge.

—Atunci spune-i tu ce ai făcut.

Polițiștii intrară în depozit.

—Jos mâinile! Acum!

Victor își pierdu controlul. Îl trase pe Mateo spre el, dar băiatul mușcă mâna care îl ținea și se rostogoli sub masă. În secunda următoare, doi polițiști îl imobilizară pe Victor.

Elena alergă spre Mateo. Eu am rămas nemișcat, cu cheia în palmă.

La secție, Victor refuză să vorbească până când avocatul lui, domnul Dorneanu, intră cu o față obosită.

—Nu pot apăra un om care continuă să mintă după ce propria lui voce l-a înregistrat, spuse avocatul.

Victor îl privi ca și cum tocmai fusese trădat de ultimul om de pe pământ.

—Ești avocatul meu.

—Am fost.

Mara puse înregistrarea pe difuzor. Toți am auzit vocea lui Victor spunând că Sofia găsise banii și că „trebuia oprită”.

Pentru prima dată, Victor își auzi propriile cuvinte din afară.

Își plecă privirea.

—Nu am vrut să moară, șopti el.

—Dar ai plătit șoferul, spuse Mara. Și ai încercat să iei copilul.

—Am vrut doar să recuperez documentele.

—Nu există „doar” când distrugi o familie, am spus.

A doua zi, procurorul ceru mandat pentru percheziționarea biroului lui Victor. Într-un seif au găsit facturi falsificate, transferuri bancare și un carnețel negru în care erau notate întâlnirile din noaptea accidentului. Șoferul camionetei a recunoscut că fusese plătit să păstreze tăcerea.

Victor a fost trimis în judecată pentru deturnare de fonduri, răpire și complicitate la moartea Sofiei.

Procesul a durat aproape un an.

Eu nu am mers la fiecare termen. Nu mai voiam să-mi petrec viața într-o sală în care oameni străini discutau despre ultima noapte a soției mele ca despre o sumă într-un tabel.

Am mers însă în ziua în care judecătorul a pronunțat hotărârea.

Victor nu s-a uitat la mine.

Nici eu nu m-am uitat la el.

Când am ieșit, Elena mă aștepta pe treptele tribunalului. Ținea în mână un pachet mic, învelit în hârtie galbenă.

—Sofia mi l-a dat cu două săptămâni înainte să moară, spuse ea. Mi-a cerut să ți-l înmânez numai după ce totul se termină.

Înăuntru era o fotografie cu noi trei, făcută într-o zi de vară. Sofia râdea, Mateo avea înghețată pe obraz, iar eu țineam cheia de alamă la gât.

Pe spatele fotografiei, Sofia scrisese:

„Dacă vei citi asta, înseamnă că ai încetat să fugi.”

Am stat mult timp cu fotografia în mâini.

Apoi am întrebat-o pe Elena:

—De ce ai rămas lângă Mateo?

—Pentru că i-am promis mamei lui. Și pentru că, în fiecare zi, el îmi amintea că iubirea nu dispare doar pentru că cineva pleacă.

Câteva săptămâni mai târziu, am închis biroul din turnul de pe bulevard și am vândut apartamentul. Nu pentru că nu-mi mai permiteam să trăiesc acolo, ci pentru că fiecare cameră păstra câte o versiune a mea care nu mai exista.

Am închiriat o casă mică în Brașov, aproape de școala lui Mateo. Ferestrele se abureau dimineața, țevile trosneau noaptea, iar bucătăria avea un singur sertar care nu se închidea bine.

Pentru prima dată în trei ani, asta mi s-a părut suficient.

M-am angajat într-o firmă de construcții mai mică. Plecam la ora cinci, fără să duc acasă dosare. În fiecare joi cumpăram pâine caldă de la brutăria din colț. Duminica mergeam cu Mateo în parc, chiar și când ningea.

Elena rămăsese în viața noastră, fără să încerce să o înlocuiască pe Sofia.

Într-o seară de noiembrie, Mateo își făcea temele la masa din bucătărie. Creioanele lui erau așezate într-un borcan de gem, exact ca în clasa Elenei.

—Tată?

—Da?

—Crezi că mama știa că o să fii bine?

Am lăsat cana jos.

—Cred că spera.

—Și tu ai fost bine?

M-am uitat la mâinile mele.

—Nu la început.

—Dar acum?

—Acum învăț.

Mateo a desenat o rândunică pe colțul caietului.

—Și dacă uiți?

—Atunci mă întorc acasă.

În luna următoare, am primit primul mesaj de la Victor din penitenciar.

„Daniel, am greșit. Putem vorbi. Știu că Sofia te-ar fi iertat.”

Am citit mesajul o singură dată.

Nu i-am răspuns.

A doua zi, a venit altul.

„Mateo are nevoie să știe că nu sunt un monstru.”

Am închis telefonul.

Nu mai era responsabilitatea mea să-i îndulcesc consecințele. Nu mai eram omul care acoperea golurile lăsate de alții.

În prima zi de iarnă, am mers cu Mateo până la școală. Zăpada se așeza pe garduri, pe acoperișuri și pe șnurul negru al cheii.

—Tată, încă o porți?

Am scos cheia de alamă din haină.

—Da.

—Nu mai deschide nimic.

—Ba da, i-am spus. Doar că nu ușa pe care o credeam.

Mateo mi-a luat mâna.

Înainte, cheia mă ținuse legat de noaptea în care o pierdusem pe Sofia.

Acum mă ducea spre viața pe care ea încercase să mi-o salveze.

Am intrat în școală, iar din clasă se auzea râsul Elenei și mirosul cald de scorțișoară.

Cheia a rămas lipită de inima mea.

De data aceasta, nu ca să mă întorc în trecut, ci ca să nu mai fug de acasă.