PARTEA 4 — Am stat lângă sicriul mamei când polițistul a citit numele, iar soacra mea a făcut un pas înapoi

PARTEA 4

…Am simțit că podeaua se înclină sub mine.

Daniel s-a ridicat brusc.

—Eu nu am semnat nimic.

Ofelia a închis ochii pentru o secundă, apoi și-a strâns buzele.

—Nu știi ce spui.

—Ba da, mamă. Știu că nu am semnat.

Notarul ne aștepta într-o cameră îngustă, cu pereți acoperiți de dulapuri din lemn și cu un ceas care ticăia prea tare. Era aproape ora șase seara. Pe biroul lui se afla un dosar crem, legat cu o panglică maronie.

—Mara a venit la mine în dimineața zilei în care a murit, a spus el. Era agitată, dar foarte lucidă.

Mi-a întins registrul de vizite. La ora zece și unsprezece, mama semnase cu mâna ei.

—De ce nu mi-a spus?

—A spus că nu voia să vă sperie înainte să aibă toate actele în ordine.

Am deschis dosarul. Mama nu vânduse casa și nu o lăsase direct mie. Înființase o fundație mică pentru sprijinirea femeilor care ieșeau din relații abuzive și transferase proprietatea către ea. Eu fusesem numită administrator împreună cu o bibliotecară și cu notarul.

Casa nu urma să devină avere pentru nimeni.

Urma să devină un loc de refugiu.

—Ofelia știa? am întrebat.

—Nu. Dar, cu o zi înainte, cineva a cerut o copie a actului de proprietate. Cererea a fost făcută folosind numele soțului dumneavoastră.

Daniel s-a uitat la mine.

—Nu am cerut-o.

Notarul a scos o a doua foaie. Pe ea era o semnătură tremurată, dar nu a lui. Sub semnătură apărea numărul cărții lui de identitate, copiat dintr-un contract mai vechi.

Ofelia și-a dus mâna la geantă.

—Am vrut doar să verific situația casei, a spus ea.

—Cu actul falsificat? a întrebat notarul.

—Nu l-am falsificat eu.

—Dar ai plătit persoana care l-a adus, am spus.

A privit spre Daniel.

—Am făcut-o pentru tine.

—Nu folosi numele meu ca să te aperi.

În aceeași seară, contabilul a confirmat că banii trimiși agentului proveneau dintr-un cont al firmei familiei. Daniel nu știa de el. Ofelia luase bani din compania pe care o conducea și îi folosise pentru a grăbi vânzarea terenurilor din cartier. Dacă mama ar fi vândut, ea ar fi cumpărat câteva proprietăți la preț redus înainte de anunțul oficial al renovării.

Nu voia doar casa noastră.

Voia să cumpere un întreg colț de cartier.

—Asta nu schimbă faptul că mi-am pierdut mama, am spus.

—Știu, a răspuns Daniel.

Vocea lui era atât de joasă încât aproape nu l-am auzit.

Investigația s-a schimbat în acea noapte. Ofelia a fost reținută pentru omor, fals și folosirea banilor companiei. Agentul care încercase să împingă cazul spre un accident a fost suspendat, apoi obligat să răspundă pentru banii primiți și pentru raportul modificat.

Nu a fost nevoie ca cineva să inventeze o poveste spectaculoasă. Cifrele, traseul, bonul lui Mateo și fraza scăpată de Ofelia au legat singure toate golurile.

În zilele următoare, Daniel s-a închis în apartamentul nostru. Dormea pe canapea, cu telefonul în palmă și cu mesajele mamei mele necitite pe ecran.

Într-o dimineață, m-a găsit la masa din bucătărie, ținând cana ciobită a Marei.

—Nu pot accepta că mama mea a făcut asta, a spus el.

—Nici eu nu am vrut să accept.

—Dar este tot mama mea.

—Și Mara era tot mama mea.

A plecat fără să mai spună nimic. Nu ne-am certat. Uneori, o căsnicie se termină nu printr-o ușă trântită, ci printr-o propoziție la care nimeni nu mai poate răspunde.

La audiere, apărarea Ofeliei a încercat să transforme biletul într-o fantezie a unei femei rănite.

—Un nume nu dovedește un omor, a spus avocatul.

Procurorul a așezat în fața completului bonul de la cafenea, fotografiile cumpărăturilor, dovada sedativului, extrasele bancare și declarația lui Mateo.

—Nu există o singură dovadă care să rezolve cazul, a spus el. Există o serie de dovezi care se întâlnesc în același punct.

M-am uitat la punga transparentă cu bucata de hârtie. Marginea era încă îndoită exact cum o găsise angajata de la pompe funebre.

Ofelia m-a privit.

—Nu am vrut să ajungă așa, a spus ea.

M-am ridicat.

—Mama nu voia să ajungă nicăieri în acea seară. Voia să se întoarcă acasă după o cafea. Tu ai decis că o casă valorează mai mult decât respirația ei.

Pentru prima oară, nu mi-am ferit privirea de a ei.

A fost găsită vinovată și a primit o condamnare lungă pentru omor și celelalte fapte. Agentul corupt a fost condamnat separat. Fundația mamei a păstrat casa, iar compania lui Daniel a intrat în insolvență după ce s-au descoperit și alte transferuri făcute de Ofelia fără știrea lui.

Asta a fost lovitura pe care nu o prevăzuse.

A pierdut exact instrumentul prin care crezuse că va controla totul: banii familiei.

Daniel mi-a cerut să încercăm să reparăm căsnicia.

—Nu sunt vinovat pentru ce a făcut ea, mi-a spus.

—Știu.

—Dar am apărat-o ani întregi.

—Știu și asta.

—Pot să fac ceva?

M-am uitat la mâinile lui. Avea încă urma albă lăsată de verighetă pe deget.

—Da. Spune adevărul despre transferurile pe care le-ai văzut și nu le-ai întrebat niciodată.

A făcut-o. A depus mărturie despre registrele firmei și a ajutat la recuperarea banilor pentru fundație. Nu a fost un gest care să ne salveze căsnicia, dar a împiedicat alte femei din cartier să-și piardă casele.

Am divorțat fără scandal.

Casa Marei a fost reparată. Parchetul din sufragerie a rămas cu zgârietura aceea subțire, fiindcă nu am vrut să fie acoperită. În bucătărie, sertarul cu liste a devenit primul loc în care am pus documentele fundației.

Într-o zi, am găsit în spatele lui un caiet vechi. Pe prima pagină, mama scrisese cu ani înainte: „Adevărul întârzie uneori pentru că așteaptă o mână care să nu renunțe.”

Am plâns pe podea cu caietul în brațe.

Apoi am pus lângă el o copie a bilețelului care îi salvase cazul.

Nu ca pe o amintire a crimei.

Ca pe dovada că, atunci când nu mai putea vorbi, mama tot își găsise o cale să mă conducă spre ucigașa ei.

Luni mai târziu, prima femeie a intrat în casă cu o valiză mică și cu un băiat adormit pe umăr. I-am arătat camera de la etaj, apoi bucătăria și sertarul cu liste.

—Aici este în siguranță? m-a întrebat.

—Da.

—Cât timp pot rămâne?

—Până când veți avea unde să mergeți fără să vă fie frică.

Ea a dat din cap și a strâns copilul mai aproape.

În acea seară, am organizat în sufragerie prima întâlnire a fundației. Pe masă am pus caietul mamei, registrul notarului și copia hârtiei găsite în gura ei. Mateo a venit cu o cutie de prăjituri, iar Daniel a lăsat la intrare dosarele companiei pentru contabilă.

Nu am rostit numele Ofeliei.

Nu mai era nevoie.

În timp ce femeile vorbeau, degetul meu a atins marginea hârtiei împăturite. Era aspră și fragilă, dar încă păstra literele mamei.

Mara nu avusese telefonul la îndemână.

Nu avusese timp să explice.

Avusese doar o listă ruptă, un sertar și câteva secunde.

Iar pe bucata aceea de hârtie scrisese un singur nume.

„Ofelia”, a spus femeia de lângă mine, privind copia. „Asta a fost ultima ei propoziție?”

Am strâns hârtia între degete.

—Nu, am răspuns. Ultima ei propoziție a fost casa aceasta.