PARTEA 4 — Am întârziat la divorț și i-am găsit împreună, dar când judecătorul a ridicat ciocănelul, soacra mea a pălit

PARTEA 4

Era tatăl lui Andrei, despre care toți crezuseră că murise cu un an înainte.

Pentru câteva secunde, nu am înțeles ce vedeam.

Ion Ionescu fusese declarat mort după infarctul din primăvară. Eu fusesem la înmormântare. Ținusem mâna Elenei lângă groapa acoperită cu flori albe și o ajutasem să urce în mașină. Andrei plânsese atunci cu fața îngropată în palme.

— Nu se poate, am spus.

Procurorul îmi întinse fotografia.

— Se poate. Moartea a fost simulată pentru a ascunde popriri și datorii. Bărbatul din imagine a folosit documente false. Tatăl lui Andrei este viu și a fost partenerul financiar al întregii operațiuni.

Elena se clătină.

Agentul de pază îi trase un scaun.

— Eu l-am văzut în ziua înmormântării, șopti ea. Dar mi s-a spus că era doar unchiul lui. Andrei mi-a spus să nu pun întrebări.

Andrei încercă să se întoarcă spre noi, însă polițistul îl prinse de braț.

— Fiul dumneavoastră nu mai poate pleca, doamnă Ionescu, spuse procurorul. Dar avem nevoie de declarația dumneavoastră.

— Și tata? întrebă Andrei.

Procurorul îl privi fără milă, dar nici fără satisfacție.

— Tatăl dumneavoastră a fost reținut acum zece minute într-o casă închiriată la marginea orașului.

Andrei rămase nemișcat.

La prânz, telefonul meu începu să vibreze fără oprire. Administratorul blocului, banca, directorul firmei la care lucram și două numere necunoscute. Toți voiau să știe dacă eram implicată. Toți vorbeau repede, ca și cum rușinea era contagioasă.

Avocatul care mă abandonase mă sună primul.

— Doamnă Ionescu, trebuie să discutăm. Nu am știut că documentele erau falsificate.

— Ați semnat anexa.

— Am fost manipulat.

— Și eu am fost manipulată. Diferența este că dumneavoastră ați fost plătit.

— Putem găsi o înțelegere.

— Nu mai negociez cu oameni care m-au lăsat fără apărare.

Am închis.

La ora unu, Andrei primi permisiunea să vorbească cinci minute cu mine într-o cameră mică, lângă arhivă. Pereții erau galbeni, iar pe masă se afla un reportofon al poliției. Mirosul de hârtie veche îmi amintea de primele zile ale căsniciei noastre, când el îmi promitea că niciodată nu voi fi singură.

S-a așezat în fața mea.

— Ai venit să mă vezi pentru că încă mă iubești?

— Am venit să aud ce mai poți inventa.

A lăsat capul în jos.

— Tatăl meu m-a obligat.

— El te-a obligat să îmi schimbi încuietoarea?

— Aveam datorii.

— El te-a obligat să te culci cu Bianca în apartamentul nostru?

— Nu a fost important.

— Pentru mine a fost.

— Am vrut doar să scap.

— De ce nu ai plecat pur și simplu?

Andrei își frecă încheieturile. Polițistul îi luase brățara de piele și pe masă rămăsese o urmă roșiatică.

— Pentru că aveai mai mult decât mine. Apartamentul, economiile, postul de conducere. Tot ce atingeai mergea înainte. Eu eram mereu fiul lui Ion.

— Și ai decis să mă tragi în jos ca să pari mai înalt.

El ridică ochii.

— Dacă te întorci la mine, pot repara totul.

— Nu poți repara o persoană după ce ai tratat-o ca pe un obiect.

Atunci polițistul porni înregistrarea din sala de judecată. Vocea lui Andrei umplu încăperea:

„Mara va pleca singură. Eu voi spune că a neglijat căsnicia.”

Andrei își auzi propriile cuvinte și își închise ochii.

Nu mai avea unde să se ascundă.

— Oprește, șopti el.

— Ai spus asta.

— Nu eram eu.

— Era vocea ta.

— Nu eram eu atunci.

— Ba da. Doar că acum te auzi.

Fața lui se strânse. Pentru prima dată, nu l-am văzut speriat de pierderea banilor, ci de omul pe care îl descoperise în propria voce.

A doua zi, banca blocă transferurile. În aceeași săptămână, firma lui Ion intră sub control judiciar, iar procurorii găsiră în casa închiriată registre, ștampile și contracte cu alte nume. Bianca semnă o declarație și acceptă să restituie banii primiți. Nu am urât-o. Fusese complice, dar și ea trăise într-o poveste pe care Andrei o scrisese pentru toți.

Tribunalul pronunță divorțul trei luni mai târziu. Apartamentul rămase al meu, fiind cumpărat din economiile bunicii și din veniturile mele de dinaintea căsătoriei. Împrumutul fals fu anulat. Andrei fu trimis în judecată, iar Ion răspunse pentru fraudele pe care le ascunsese sub moartea lui.

Elena îmi ceru iertare în fața blocului.

Era o după-amiază de noiembrie. Frunzele umede se lipeau de trotuar, iar ea ținea în mâini aceeași umbrelă cu mâner de alamă.

— Am venit prea târziu, spuse.

— Ai venit înainte să fie prea târziu pentru mine.

— Îl iubesc. Dar nu mai pot să-l apăr.

— Nici eu nu mai pot.

M-a îmbrățișat. Pentru prima dată după luni întregi, nu am simțit că trebuie să salvez pe cineva.

În dormitorul nostru, am găsit camera goală. Andrei își luase hainele, ceasurile și fotografiile în care zâmbea doar el. Pe raft rămăsese o singură imagine: noi doi în ziua nunții. Eu aveam ochii închiși de fericire, iar pe gulerul rochiei strălucea broșa mică în formă de lămâie.

Am ținut fotografia câteva clipe.

Apoi am pus-o într-un sertar.

Nu am rupt-o. Nu mai aveam nevoie să distrug trecutul ca să scap de el.

Șase săptămâni mai târziu, m-am mutat într-un apartament mic din Brașov. Ferestrele dădeau spre un parc, iar dimineața auzeam tramvaiul înainte să văd lumina. M-am angajat la o firmă de consultanță, unde nimeni nu știa cine fusese Andrei și nimeni nu mă privea ca pe femeia abandonată din dosar.

În fiecare luni, mergeam pe jos până la serviciu.

Îmi cumpăram ceai de mere.

Învățasem să dorm fără să tresar la zgomotul cheilor în ușă.

Elena mă suna duminica. Nu vorbeam despre anchetă decât dacă ea aducea vorba. Uneori îmi povestea despre florile din balcon. Alteori tăceam împreună, iar tăcerea nu mai era amenințătoare.

În martie, mi-a trimis o fotografie cu prima ei plantă de lămâi crescută într-un ghiveci.

Sub fotografie scrisese: „Unele lucruri cresc chiar și după o iarnă grea.”

Am zâmbit.

În aprilie, Andrei a primit dreptul la o convorbire. Nu am răspuns. A lăsat un mesaj vocal.

— Mara, am înțeles tot. Nu am știut cât rău fac. Dă-mi voie să te văd o singură dată. Nu îți cer să te întorci. Doar să mă asculți.

L-am ascultat până la capăt.

Apoi am șters mesajul.

În aceeași seară, telefonul a sunat din nou. De data aceasta am răspuns.

— Mara?

— Da.

— De ce nu vrei să mă vezi?

M-am uitat pe fereastră. În parc, un copil desena cu creta un soare mare pe alee.

— Pentru că te-am ascultat destul.

— Pot să mă schimb.

— Poate. Dar schimbarea ta nu mai este responsabilitatea mea.

— Încă te iubesc.

— Eu nu mai confund iubirea cu frica de a pleca.

A tăcut.

— Ai fost fericită fără mine?

Am privit lumina portocalie de pe clădirea din față.

— Am fost liniștită. Apoi am început să fiu fericită.

Am închis telefonul înainte să-mi răspundă.

În seara aceea, am deschis sertarul cu fotografia de la nuntă și am desprins broșa de lămâie de pe rochie. Metalul se zgâriase în palmă în ziua procesului, dar încă strălucea. Am prins-o de gulerul hainei noi, una simplă, verde închis, cumpărată din primul meu salariu după mutare.

Afară ningea pentru prima dată în primăvara aceea, cu fulgi mici și hotărâți, ca și cum orașul ar fi vrut să spele urmele tuturor pașilor mei vechi.

Am stins lumina.

Broșa a rămas prinsă de haină, strălucind în întuneric.

De data aceasta, nu mai era amintirea unei nunți.

Era cheia ieșirii mele.