PARTEA 4 — Am găsit o petrecere de naștere pe terenul meu, iar femeia în rochie albă m-a dat afară — apoi a pălit

PARTEA 4

Mesajul m-a făcut să scap telefonul în iarbă.

Sorin era fratele meu mai mare.

Plecase din oraș în urmă cu optsprezece ani, în aceeași săptămână în care cumpărasem ferma. Nu ne certaserăm cu adevărat, dar el îmi spusese că nu vrea să mai audă de familie. După aceea, scrisorile lui se întorseseră nedeschise.

— Cine este? a întrebat Luca.

M-am aplecat și am ridicat telefonul.

— Unchiul vostru.

Karen m-a privit.

— Ai un frate?

— Aveam.

— Ce a vrut să spună prin ultima pagină?

Nu i-am răspuns. Mi-am sunat imediat numărul, dar apelul a intrat în căsuța vocală.

Elena a luat telefonul din mâna mea și a citit mesajul.

— Depozitul de la nord este al vechii fabrici de cărămizi. Acolo a lucrat tatăl vostru?

— Da.

Emil și-a șters fruntea cu o batistă.

— Eu pot veni cu tine.

— Nu. Rămâi cu băieții și cu invitații. Dacă Adrian apare, nu-l lăsa să plece cu nimic.

Karen a făcut un pas înainte.

— Vin și eu.

— Nu ai de ce.

— Ba da. Dacă fratele tău deține ceva care poate dovedi ce a făcut Adrian, vreau să aud cu urechile mele.

Am vrut să-i spun că nu mai avea dreptul să ceară nimic. Apoi am văzut diadema strâmbă, machiajul întins și mâinile ei zgâriate de iarba pe care pretinsese că o deține.

— Bine. Dar nu te îndepărtezi de mine.

Am plecat cu camioneta lui Emil. Băieții au rămas la fermă, lângă Elena. Drumul până la fabrică dura douăzeci de minute, însă fiecare minut mi s-a părut prea lung.

Karen stătea în dreapta mea și ținea mapa roșie pe genunchi.

— Adrian mi-a spus că familia ta a pierdut ferma, a zis ea după câteva minute. Mi-a arătat copii după acte.

— Actele erau falsificate.

— De ce ar face asta?

— Ca să mă convingă să vând.

— Și dacă refuzai?

— Probabil urma să mă facă să par absent sau incapabil să administrez terenul.

Karen a strâns mapa.

— Eu am fost instrumentul lui.

— Ai fost și alegerea lui.

A închis ochii.

— Asta doare mai tare.

Fabrica părăsită se ridica la marginea unui câmp cu buruieni. Înăuntru mirosea a cărămidă umedă și ulei vechi. Am găsit depozitul de la nord după o ușă metalică pe care vopseaua se cojea în fâșii.

Sorin era acolo.

Avea părul alb la tâmple și o cicatrice sub bărbie. Stătea lângă o masă pe care se afla un teanc de hârtii legate cu sfoară.

Pentru câteva secunde, niciunul dintre noi nu a vorbit.

— Ai îmbătrânit, am spus.

— Și tu ai rămas încăpățânat.

Karen a rămas lângă ușă.

— Sorin, de ce ai dispărut?

El a privit spre mine.

— Pentru că tata mi-a cerut să semnez vânzarea fermei. Eu am refuzat. Andrei a semnat cumpărarea, dar nu a știut că în spatele contractului exista o datorie ascunsă.

Am făcut un pas spre masă.

— Ce datorie?

— Tata împrumutase bani de la omul care deține acum firma de dezvoltare a lui Adrian. Dacă ferma era vândută în trei ani, creditorul primea partea lui. Dacă nu, urma să ne lase fără nimic.

— Atunci cum am cumpărat-o?

Sorin a desfăcut sfoara.

— Am plătit eu prima tranșă. Nu ca să devin proprietar. Ca să-ți cumpăr timp. Pagina lipsă arată că banii au venit din contul meu, nu din al tău, iar tata a acceptat să-mi cedeze orice drept asupra terenului.

Am simțit un gol în piept.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că tata m-a amenințat că te va face răspunzător pentru toate datoriile. Am plecat ca să-i țin departe de tine.

Karen a făcut un pas spre masă.

— Iar Adrian a găsit documentele?

— Nu pe toate. A găsit doar copia contractului vechi și a presupus că poate forța o vânzare. Dar nu știa că am păstrat pagina semnată de tatăl nostru.

Sorin mi-a întins foaia. Cerneala era decolorată, însă semnătura tatălui nostru se vedea limpede. Jos, scria că ferma fusese cedată mie fără nicio condiție ulterioară.

Am închis ochii.

Optsprezece ani. Optsprezece ani în care crezusem că Sorin mă părăsise.

— De ce ai apărut tocmai acum?

— Pentru că Adrian m-a găsit. Mi-a oferit bani ca să spun că vânzarea a fost frauduloasă. Am acceptat să mă întâlnesc cu el și am înțeles că voia să-ți ia copiii de lângă fermă, nu doar terenul. A spus că te va prezenta drept un tată instabil care refuză o dezvoltare profitabilă.

Karen și-a dus mâna la gură.

— Mi-a spus că vrea doar să ne construiască un viitor.

— Voia să construiască un resort, am răspuns. Tu erai decorul lui perfect.

Un motor s-a auzit afară.

Adrian a intrat în depozit însoțit de doi bărbați. Purta un costum crem și un zâmbet furios.

— Sorin, ai făcut o greșeală venind aici.

Karen s-a întors spre el.

— Tu ai trimis oamenii la fermă?

— Am încercat să te protejez.

— M-ai mințit.

— Am făcut ce trebuia ca să ne scoatem din sărăcie.

Adrian a întins mâna spre document.

— Dă-mi pagina.

Sorin a râs amar.

— De ce? Ca să o pierzi și pe ea?

Adrian s-a repezit. Karen s-a interpus între noi.

— Nu o atingi.

— Dă-te la o parte.

— Nu.

Cuvântul ei a lovit mai tare decât strigătul.

Unul dintre bărbații lui Adrian a privit spre ieșire.

— Nu ne-ai spus că ea va fi împotriva noastră.

— Taci, a mârâit Adrian.

Atunci am scos din buzunar telefonul. Nu înregistrasem conversația lui de la fermă, dar mesajul și apelul fuseseră păstrate automat de telefon. Mai important, toți cei de la petrecere îl auziseră prin difuzor.

— Nu trebuie să te conving pe tine, Adrian. Ai convins deja patruzeci de martori.

Fața lui s-a schimbat.

Karen și-a scos diadema și a așezat-o pe masă, lângă document.

— Anulez nunta.

— Nu poți face asta acum.

— Tocmai acum pot.

— Fără mine nu ai nimic.

Ea s-a uitat spre mine, apoi spre Sorin.

— Am un dosar cu minciunile tale. Și am o petrecere întreagă care a văzut ce ai făcut.

Adrian a încercat să smulgă mapa. Emil a apărut în ușă cu Elena și cu trei invitați care veniseră după noi. Bărbatul cu cămașă bleumarin ținea telefonul ridicat.

— Nu mai atinge nimic, i-a spus el. Toți am văzut destul.

Adrian s-a oprit.

Nu pentru că se rușinase.

Pentru că pierduse controlul asupra poveștii.

În aceeași seară, invitații au plecat fără să mai taie tortul. Firma de organizări a trimis o mașină să ridice castelul gonflabil. Bărbatul cu cămașă bleumarin mi-a cerut scuze și mi-a lăsat contractul fals, spunând că nu voia să fie implicat în afacerea lui Adrian.

Karen a rămas ultima în curte.

Cerul devenise portocaliu peste pârâu. Tortul stătea neatins pe masa de cedru, iar florile de zahăr începuseră să se topească.

— Îmi pare rău, a spus ea.

Am privit spre locul unde îmi scuipase la picioare.

— Îmi pare rău că ai fost mințită. Dar pentru ce ai făcut tu, scuzele nu sunt suficiente.

— Știu.

— Ce vei face?

— Voi plăti firma pentru stricăciuni. Voi scrie tuturor invitaților ce s-a întâmplat. Și voi preda toate actele lui Elena.

— Iar Adrian?

— Nu mai are acces la conturile mele și nu va mai folosi numele meu pentru niciun proiect.

Apoi s-a uitat spre diadema din mâna ei.

— Pot să-ți las asta? Nu mai vreau să o văd.

— Nu. Păstreaz-o.

— De ce?

— Ca să-ți amintești cât de ușor poate arăta o minciună când este îmbrăcată frumos.

Nu a zâmbit. A plecat cu pantofii albi în mână, desculță pe iarba zdrobită.

Sorin a rămas lângă mine.

— Nu trebuie să mă ierți astăzi, a spus el.

— Nici tu nu trebuie să-mi explici totul într-o singură seară.

— Putem începe cu pagina aceea.

Am privit documentul dintre noi. Hârtia care ne despărțise familia era subțire cât o frunză și grea cât optsprezece ani.

— Mâine mergem la notar, am spus.

— Împreună?

— Împreună.

Luca și Matei au coborât din camionetă și au alergat spre noi. Matei i-a întins lui Sorin undița de jucărie pe care o scăpase în iarbă.

— Tu ești unchiul nostru?

Sorin s-a uitat la mine.

— Dacă tatăl vostru îmi permite.

— Îți permite, a spus Luca înaintea mea. Dar trebuie să știi că noi prindem cei mai mari pești.

Sorin a râs. Era un râs obosit, dar adevărat.

Am luat tortul de pe masa de cedru și l-am dus lângă cabană. Nu pentru petrecerea lui Karen.

Pentru băieți, pentru Sorin și pentru seara care fusese aproape furată de un om ce credea că orice teren are un preț.

Când Matei a înfipt prima furculiță în stratul de cremă, Luca a ridicat documentul original de pe masă și l-a întrebat pe Sorin:

— De ce ai păstrat pagina asta atât de mult?

Sorin a privit spre numele tatălui nostru.

— Ca să poată ajunge, într-o zi, exact la masa la care trebuia.

Iar deasupra tortului neatins, diadema abandonată a prins ultima rază de soare, ca un lucru strălucitor care nu mai putea păcăli pe nimeni.