PARTEA 4

Cineva tocmai intrase după ele.

Am sunat la atelier cu mâinile tremurând. Era aproape miezul nopții, iar ploaia curgea pe geamurile serei ca niște dungi negre.

A răspuns Rachel, sora mea.

— Daniel? Sunt la atelier. Am venit să iau registrele pentru contabilitate și am găsit ușa deschisă.

— Pleacă imediat.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu aprinde lumina. Ieși și sună la poliție.

În fundal s-a auzit un sertar trântit.

Rachel a șoptit:

— E cineva aici.

— Rachel, acum. Fugi.

Telefonul s-a închis.

Am pornit spre ieșire, dar Lauren mi-a prins brațul. Degetele ei erau reci, iar tăietura de la palmă lăsa o urmă roșie pe manșeta cămășii mele.

— Nu poți merge singur.

— Este sora mea acolo.

— Atunci mergem împreună.

Claire a ridicat dispozitivul de înregistrare.

— Nu. Voi două rămâneți aici și sunați la poliție. Dacă Ethan crede că originalele sunt la atelier, nu se va opri.

— De unde știi? am întrebat.

— Pentru că el nu suportă să piardă controlul. Iar acum crede că încă îl poate recupera.

Am fugit prin ploaie către mașină. Pietrișul îmi aluneca sub pantofi, iar ceasul de buzunar se lovea de coapsă la fiecare pas.

Când am ajuns la atelier, două mașini de poliție erau deja în față. Rachel stătea lângă un agent, cu părul ud și palmele zgâriate.

— Ai văzut cine era? am întrebat.

— Un bărbat. A fugit prin spate.

Agentul mi-a întins o pungă transparentă.

Înăuntru era un instrument de deschidere și o mănușă neagră, ruptă la deget.

— A lăsat-o în sertarul cu facturi, a spus agentul. Dar nu a luat registrele.

— Unde sunt?

M-am uitat spre peretele din spatele atelierului. Acolo țineam un birou vechi, restaurat de mine, cu o cutie secretă ascunsă sub blatul rabatabil. Nimeni nu știa de ea în afară de Rachel.

Am ridicat capacul.

Registrele erau acolo.

Și, lângă ele, un plic mic, sigilat cu ceară roșie.

Claire a ajuns zece minute mai târziu împreună cu Lauren. Ethan nu venise după ele. Își trimisese avocatul, care a intrat în atelier cu o umbrelă neagră și cu aceeași expresie de superioritate de la nuntă.

— Nu aveți dreptul să păstrați aceste materiale, a spus el.

Claire i-a întins dispozitivul.

— Atunci explicați de ce clientul dumneavoastră a recunoscut falsificarea semnăturilor.

Avocatul a privit către Lauren.

— Doamnă Cole, soțul dumneavoastră este victima unei tentative de șantaj.

— Nu-mi mai spuneți doamnă Cole, a răspuns ea. Nu știu dacă mai vreau să port numele lui.

Avocatul și-a frecat tâmpla.

CITEȘTE ȘI: Soacra mea și-a ras fiica de opt ani, iar când am cerut să plec, soțul meu a zâmbit — apoi fața lui a pălit

— Lauren, trebuie să pleci cu mine. Ethan este dispus să explice totul.

— De ce nu este aici?

— Este… indisponibil.

Claire a apăsat butonul dispozitivului. Vocea lui Ethan a umplut atelierul.

„M-am căsătorit cu ea pentru protecție. Banii sunt doar partea utilă.”

Avocatul a înghețat.

Rachel a închis încet ușa.

Iar eu am privit chipul lui Lauren. Nu plângea. Tocmai de aceea mi s-a făcut mai multă milă de ea decât dacă ar fi țipat.

A doua zi, Ethan a încercat să nege totul.

A sunat la bancă.

A sunat la consiliul fundației.

A sunat chiar și la mama lui Lauren, spunându-i că fiica ei fusese manipulată de fostul logodnic gelos.

Dar de data aceasta, nu mai controla povestea.

Claire predase înregistrarea, documentele și copiile de siguranță procurorului. Rachel găsise în sistemul atelierului meu o factură veche emisă pentru fundația Whitmore. În atașamentul facturii apărea numărul unui cont folosit ulterior pentru transferurile ilegale.

Nu banii fuseseră ascunși în atelier.

Fusese ascunsă legătura dintre Ethan și tatăl lui Lauren.

La prânz, avocatul lui Ethan m-a sunat.

— Domnule Mercer, clientul meu ar dori să discute cu dumneavoastră.

— Eu nu mai sunt clientul lui.

— Vrea să repare lucrurile.

— A avut doi ani să repare lucrurile. A ales să le rupă pe ale altora.

— Dacă depuneți mărturie, situația lui se va agrava.

Am privit mânerul de alamă al unei comode pe care o restauram.

— Situația lui s-a agravat când a decis să falsifice documente.

Câteva zile mai târziu, în sala de audiere, Ethan a stat la aceeași masă cu avocații lui. Purta un costum impecabil, dar își freca degetul mare de arătător, exact cum făcea când încerca să pară răbdător în fața unui client dificil.

Judecătorul a cerut să fie redată înregistrarea.

Vocea lui a răsunat din nou.

„Lauren va semna orice îi voi pune în față. Este prea ocupată să creadă că, în sfârșit, a găsit bărbatul potrivit.”

Ethan și-a ridicat privirea.

Pentru prima dată, își auzea propriile cuvinte din afara capului său.

— Opriți înregistrarea, a spus el.

— Nu, a răspuns judecătorul.

— A fost o conversație privată.

— Tocmai de aceea vocea dumneavoastră este atât de clară.

Lauren stătea la câțiva pași de mine. Nu m-a atins. Nici eu nu am încercat s-o ating.

În pauză, Ethan a venit spre ea.

— Lauren, ascultă-mă. N-a fost așa.

— Am auzit exact cum a fost.

— Eram speriat.

— Nu. Erai sigur.

— Tatăl tău m-a împins să fac asta.

Lauren a clipit încet.

— Asta nu te face nevinovat.

— Te iubesc.

CITEȘTE ȘI: Soțul meu m-a alungat din bucătărie înaintea celei mai grele zile, dar când a gustat prima farfurie, a amuțit

— Poate că ai iubit ce puteai obține de la mine.

A plecat înainte ca el să mai răspundă.

Tatăl ei a fost cercetat pentru transferurile din fundație, iar Ethan a fost pus sub control judiciar și apoi trimis în judecată pentru fals și fraudă. Nu am simțit bucurie când am aflat.

Am simțit doar că, pentru prima dată după mult timp, nu mai trebuia să salvez pe nimeni de urmările propriilor alegeri.

În atelier, am găsit într-o dimineață camera mică din spate complet goală. Lauren își lăsase acolo, cu ani în urmă, o fotografie cu noi doi lângă primul meu banc de lucru. Nu luase rama. Doar fotografia dispăruse.

Pe raft rămăsese ceasul meu de buzunar.

Nu știam când îl scosesem din buzunar și îl lăsasem acolo. L-am ridicat, i-am șters praful și am observat că se oprise la ora 11:17, exact când Lauren intrase în seră.

L-am dus la ceasornicar.

— Mecanismul încă poate fi reparat, mi-a spus el.

— Asta se poate spune despre multe lucruri.

— Dar nu toate trebuie reparate.

Am păstrat ceasul.

Nu l-am mai purtat ca pe un semn al trecutului.

L-am purtat pentru că timpul nu îi aparține celui care ne-a rănit.

Șase săptămâni mai târziu, Claire a venit la atelier cu două cafele și o cutie de prăjituri cu lămâie. Părul îi era prins neglijent, iar pe degetul mare avea o pată de vopsea verde.

— Ai dormit? m-a întrebat.

— Patru ore.

— E aproape un record.

Am zâmbit.

La masa de lucru, restauram un scrin mic pentru fiica surorii mele. Rachel și Mara urmau să-l folosească pentru rechizite.

Mara a intrat alergând, cu un desen în mână.

— Unchiule Daniel, am făcut atelierul tău.

În desen, eu stăteam lângă Claire. Între noi era o casă cu ferestre galbene și un ceas uriaș atârnat pe acoperiș.

— De ce e ceasul atât de mare? am întrebat.

Mara s-a uitat la mine de parcă răspunsul era evident.

— Ca să nu mai ajungi niciodată prea târziu la ceva important.

Claire și-a dus mâna la gură. Eu am simțit că mi se strânge pieptul.

— Ai auzit-o? a întrebat Claire.

— Da.

— Copiii spun uneori lucruri pe care adulții le complică ani întregi.

Viața mea nu s-a schimbat într-o singură zi.

S-a schimbat în gesturi mici.

Am început să deschid atelierul la șapte, nu la zece. Am reparat scaunul pe care îl lăsasem neterminat după despărțire. Am pus muzică dimineața. Am învățat să mănânc prânzul fără să verific telefonul.

CITEȘTE ȘI: PARTEA 4 — La nunta tatălui meu am tăcut despre avere, iar când soția lui a venit cu un avocat, mâna lui a început să tremure

Claire și-a mutat câteva flori în vitrina atelierului. Trandafiri albi, apoi ramuri de măslin, apoi lalele galbene când a venit primăvara.

Nu ne-am grăbit să numim ceea ce se întâmpla între noi.

Într-o seară, după ce închisesem, m-a întrebat:

— Îți mai este teamă că totul se poate prăbuși?

— Da.

— Și ce faci cu frica asta?

Am privit spre ea.

— Nu o mai las să ia decizii în locul meu.

A zâmbit și mi-a întins mâna.

Am luat-o.

Au trecut patru luni până când Ethan mi-a trimis primul mesaj.