PARTEA 4 — Am cedat casa, mașinile și milioane în fața judecătorului, iar zâmbetul amantei a dispărut când ușile s-au deschis

PARTEA 4

— Atunci nu mergem doar la spital, am spus. Mergem să aflăm cine a dus procura acolo.

Ambulanța a pornit la ora douăsprezece și paisprezece minute, cu sirena tăind traficul. Pe targă, aveam o perfuzie în braț și o curea elastică strânsă peste burtă. Fiecare zdruncinătură îmi ridica un val de greață.

Daisy stătea într-o mașină a serviciului de protecție a copilului, în spatele nostru. Nu voiam să fie singură după ce își înfruntase tatăl în fața tuturor.

Mara mergea lângă targă.

— Ascultă-mă. La spital îți vor face analize, iar medicii vor urmări copilul.

— Și procura?

— Am sunat-o pe directoarea maternității. Documentul apare în sistem, dar nu a fost folosit încă.

— Cine l-a depus?

— O femeie care s-a prezentat drept sora ta.

Am închis ochii. Sora mea locuia în alt stat și nu mai fusese în oraș de șapte ani.

— Bianca?

— Nu știm.

La maternitate, medicii m-au dus direct într-o cameră de observație. Pereții erau albi, iar aparatul de monitorizare scotea un ritm regulat, metalic. Mi-au luat sânge, urină și o probă din apa rămasă în sticla pe care o țineam în geanta de la tribunal.

Medicul de gardă, Sorin Pavel, a privit graficul copilului.

— Ritmul este stabil, dar trebuie să vă ținem sub supraveghere. Sedativul poate provoca scăderea tensiunii și contracții.

— Copilul meu este în pericol?

El a evitat să-mi ofere o siguranță falsă.

— Există un risc. Dar ați ajuns la timp.

M-am agățat de această frază ca de marginea unei prăpastii.

În jurul orei unu, Mara a revenit cu directoarea maternității, o femeie înaltă pe nume Clara Dinu. Ținea în mână o mapă galbenă.

— Procura a fost depusă acum patru zile, a spus Clara. Persoana a susținut că dumneavoastră ați semnat-o pentru că urmați să fiți sedată la naștere.

— Arată-mi semnătura.

Clara a deschis mapa. Am văzut imediat literele. Erau asemănătoare cu ale mele, dar „P”-ul avea o buclă pe care eu nu o făceam niciodată.

Mara a scos din geantă o fotografie.

— Am comparat-o cu semnătura de pe contractul de închiriere. Nu este a lui Penelope.

— Cine a adus-o? am întrebat.

Clara a ezitat.

— Un bărbat.

— Gabriel?

— Nu. Un notar pe care îl folosește firma lui.

În clipa aceea, ușa s-a deschis și Daisy a intrat împreună cu o consilieră. Ursulețul ei avea fermoarul încă desfăcut.

— Penelope, pot să stau aici?

— Da, draga mea.

S-a așezat lângă pat și mi-a prins degetele. Mâna ei era rece.

— Tata mi-a spus că procura e pentru când se naște copilul.

— De unde știai?

— L-am auzit vorbind cu Bianca în garaj. A spus că bebelușul va merge la o familie care are bani, iar mama lui va fi prea bolnavă ca să întrebe unde este.

Mara și Clara s-au privit.

— Cui urma să fie dat copilul? a întrebat avocata.

Daisy și-a apăsat obrazul de ursuleț.

— Unchiului lui Bianca. Cel care locuiește lângă lac.

Am simțit că nu mai pot respira.

Mara a verificat imediat registrul de nașteri și dosarele de la maternitate. Numele unchiului Biancăi apărea ca persoană autorizată pentru preluarea nou-născutului. Gabriel nu încercase doar să-mi distrugă sănătatea. Își pregătise și dispariția copilului în primele minute după naștere.

La ora două, judecătoarea Barrett a trimis un ordin urgent către maternitate: nimeni, în afară de mine și de personalul medical, nu avea voie să se apropie de copil. În aceeași oră, Gabriel a fost dus din clădirea tribunalului pentru audieri, iar Bianca a cerut să vorbească singură cu Mara.

— Spune tot, i-a cerut avocata.

Bianca și-a scos brățara de aur și a așezat-o pe masă.

— Gabriel mi-a dat-o după ce a spus că Penelope nu va mai putea folosi casa. Dar eu nu am vrut să rănesc copilul.

— Ai amenințat-o pe Daisy.

— Da. Pentru că Gabriel mi-a spus că, dacă ea vorbește, mama ei va fi închisă și ea va rămâne singură.

Bianca a mărturisit că fusese cea care luase procura de la notar și o dusese la maternitate. Crezuse că va deveni soția lui Gabriel și că datoriile firmei vor fi plătite din banii obținuți după divorț. Nu știa că el falsificase și documentele prin care încerca să transfere copilul.

— De ce ai venit la tribunal cu Daisy? am întrebat-o mai târziu, când a fost adusă în camera de observație.

— Nu eu am adus-o, a spus Bianca. Gabriel a luat-o din clasă. A vrut să o lase în mașină. Eu am fugit cu ea pentru că am înțeles că, dacă taci o singură dată, după aceea nu mai poți opri nimic.

Nu am iertat-o atunci. Poate nu o voi ierta niciodată. Dar am înțeles de ce Daisy ajunsese în sala aceea cu flaconul ascuns în ursuleț: Bianca, speriată și vinovată, alesese în cele din urmă să rupă planul.

Spre seară, analizele au confirmat sedativul. Nu era o doză care să-mi fi oprit inima imediat, ci una administrată repetat, suficientă pentru a-mi slăbi organismul și a pune sarcina în pericol. Farmacista Elisa a predat registrul original și a recunoscut semnătura lui Gabriel. Cererea falsă pentru maternitate a fost anulată, iar contractul cu familia de lângă lac a fost blocat.

Gabriel nu a pierdut doar banii pe care încercase să-i păstreze. Banca a retras creditul imediat ce a aflat că firma fusese garantată cu documente falsificate. Contractul principal s-a încheiat, iar consiliul companiei l-a îndepărtat înainte ca el să poată transfera ultimul cont.

Când l-am văzut la întâlnirea stabilită de judecătoare, nu mai purta costumul impecabil. Avea cămașa șifonată și o urmă roșie pe încheietură de la brățara medicală.

Daisy stătea lângă mine.

— Penelope, a spus el, am vrut să-ți explic.

— Explică-i ei.

Gabriel s-a uitat la fiica lui.

— Daisy, tata a făcut o greșeală.

Fetița a strâns ursulețul la piept.

— Nu a fost o greșeală. Ai repetat în fiecare seară.

Gabriel și-a plecat capul.

— Ai dreptate.

Acesta a fost singurul lucru adevărat pe care l-am auzit de la el în acea zi.

Judecătoarea a suspendat orice drept de vizită nesupravegheată pentru Gabriel și a trimis dosarul către autorități pentru falsificare, punerea în pericol a unei femei însărcinate și folosirea unui copil în planul său. Bianca a acceptat să depună mărturie și a renunțat la orice pretenție asupra banilor. Nu a scăpat de consecințe, dar a împiedicat ca Daisy să ajungă într-un loc necunoscut.

Eu nu am păstrat casa lui Gabriel. Era plină de camere în care mă întrebasem de ce adorm atât de greu și de ce mâinile îmi tremurau după fiecare pahar cu apă. Am vândut-o, iar banii au intrat într-un cont separat pentru copil.

Am păstrat însă ceva ce nu avea legătură cu averea.

În ziua externării, Daisy mi-a întins ursulețul. Fermierul mic de plastic de pe fermoar era crăpat, iar urechea cusută se desfăcuse din nou.

— Poți să-l repari? m-a întrebat.

Am luat acul de la asistenta de la maternitate și am cusut urechea cu fir portocaliu, singura culoare pe care o găsisem în cutia ei de lucru. Daisy a urmărit fiecare împunsătură.

— Acum poate păstra secrete bune, a spus ea.

— Nu trebuie să mai păstreze niciun secret, i-am răspuns.

În aceeași zi, fiul meu s-a născut înainte de termen, dar a respirat singur. Când asistenta mi l-a așezat pe piept, Daisy a stat lângă pat și i-a atins cu un deget pumnul minuscul.

— El nu va trebui să se teamă de tata, a spus ea.

Am privit către ursulețul cu urechea cusută, apoi către cei doi copii care mă țineau legată de viață în moduri diferite.

— Nu, Daisy. De data asta, nimeni nu îl va lua fără să-l audă mai întâi.

Ea a strâns ursulețul la piept, iar bebelușul mi-a închis degetul în palma lui.

Pe masa de lângă pat, flaconul gol era închis într-o pungă de dovezi. Lângă el se afla firul portocaliu rămas de la cusătură.

Daisy s-a uitat la mine și a șoptit:

— Acum ursulețul spune adevărul.