Fiecare femeie cu care ieșea tatăl meu dispărea până dimineață, iar după întâlnirea prietenei mele, el a încetat să mai zâmbească

În dimineața în care Rachel a dispărut, telefonul ei a sunat din geanta lăsată pe masa tatălui meu, iar eu am știut că ceva îngrozitor se întâmplase. Era ora șase și douăzeci. Stăteam în holul casei lui Andrei, cu mâna înghețată pe clanță, în timp ce soneria telefonului se repeta din geanta ei galbenă, aceea cu fermoarul în formă de frunză pe care o purta peste tot.

— Rachel? am strigat. Sunt eu, Mara!

Nimeni nu mi-a răspuns.

Tatăl meu coborî scările în grabă, încă purtând cămașa albă de la întâlnirea din seara precedentă. Avea un nasture desfăcut și fața lipsită de culoare.

— Poate a plecat devreme, spuse el.

— Fără geantă? Fără telefon?

Andrei privi spre masă. În buzunarul vestei lui se afla busola de alamă a mamei, cu geamul crăpat într-un colț. O purta mereu când era neliniștit, de parcă acul putea arăta spre un loc sigur.

— Nu înțeleg, șopti el.

Asta spusese și după dispariția celei de-a șasea femei. Și după a cincea. Și după prima.

Mama murise cu doisprezece ani înainte, într-o noapte de noiembrie, iar tata refuzase să mai iasă cu cineva. Apoi, cu aproape un an în urmă, își făcuse un profil pe un site de întâlniri. De atunci, femeile intrau în viața lui și dispăreau până a doua zi.

Întâlnirile mergeau perfect. Îmi povestea despre râsete, vin, planuri pentru o plimbare. Uneori primea chiar un mesaj înainte să adoarmă.

Dimineața, însă, nu mai exista nimic.

Nici apeluri. Nici explicații. Nici măcar un „îmi pare rău”.

— Poate femeile acelea se răzgândeau, îi spuneam eu.

— Toate în același fel? întreba el. Toate într-o singură noapte?

După a șasea dispariție, am început să notez totul într-un caiet. Numele femeii, restaurantul, ora la care tata ajungea acasă, ultimul mesaj primit. Erau detalii mici, dar toate se terminau la fel: la douăzeci și trei și paisprezece, o femeie îi scria că se simțise minunat. Până la șapte dimineața, telefonul ei era închis.

Rachel a râs când i-am cerut să iasă cu el.

— Vrei să mă sacrific pentru ancheta ta?

— Vreau să aflu dacă problema e la el sau la cineva din jurul lui.

— Tatăl tău e fermecător, Mara. Dar dacă mă face să dansez pe muzică veche, plec.

— Promite-mi doar că îmi scrii după întâlnire.

A promis.

În seara aceea, i-am urmărit de la distanță până la restaurantul de lângă port. Prin fereastră, am văzut-o pe Rachel râzând cu capul dat pe spate, iar tata atingând busola de alamă din buzunar. La ora douăzeci și trei și patruzeci, Rachel mi-a trimis un mesaj: „Ai avut dreptate. E minunat. Mâine îți povestesc tot.”

Apoi telefonul ei a tăcut.

La șase și douăzeci, am sunat-o. Nimic. La șase și patruzeci, am ajuns la casa tatălui meu. Geanta era acolo, telefonul era acolo, iar ușa din spate era întredeschisă.

Pe podeaua umedă am găsit o singură urmă de noroi, lungă și subțire, ca și cum cineva ar fi târât un obiect greu.

— Tată, unde ai fost după ce ai ajuns acasă?

— În birou. Am adormit la masă.

— Și Rachel?

El își ridică privirea. Busola îi tremura în palmă.

— Mara, trebuie să-mi crezi cuvântul.

În clipa aceea, telefonul lui vibră. Nu era un apel. Era un mesaj de la un număr necunoscut: „A șaptea nu se va mai întoarce.”

Tata citi rândurile, apoi își ridică brusc capul.

— Nu trebuia să o aduci aici.

— Cine ți-a scris?

— Deschide sertarul de jos din birou. Acum.

Am alergat pe coridor. Sertarul era încuiat, iar cheia atârna de un cui ascuns sub tabloul mamei. Când am răsucit-o, tata a apărut în prag. Fața lui era atât de albă, încât aproape că nu-l mai recunoșteam.

— Dacă deschizi, Mara, nu mai putem pretinde că aceasta este doar o coincidență.

Am tras sertarul. Înăuntru se afla o mapă legată cu o panglică roșie, iar mâna mea se întindea deja spre ea…

PARTEA 2

…iar degetele mele au atins panglica roșie, aspră ca o rană uscată. Tata nu încercă să mă oprească. Doar închise ușa biroului și trase perdelele, deși afară era deja lumină.

— Spune-mi unde este Rachel, am zis.

— Nu știu.

— Atunci de ce ai spus că n-ar fi trebuit să o aduc aici?

— Pentru că cineva ne urmărește de luni întregi.

Am desfăcut mapa. Înăuntru erau șase fotografii, fiecare prinsă cu o agrafă. Femeile zâmbeau în poze făcute în restaurante, pe trotuare sau lângă mașina tatălui meu. Sub fiecare fotografie era notată aceeași oră: douăzeci și trei și paisprezece.

În spatele pozelor se aflau copii ale unor mesaje. Nu erau de la tata. Erau trimise femeilor de pe numere necunoscute.

„Dacă mai vorbești cu Andrei, fiica lui va avea de suferit.”

„Știu unde lucrezi.”

„Pleacă în această noapte și nu spune nimănui.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— De ce nu mi-ai arătat asta?

— Pentru că, după a treia femeie, am crezut că amenințările erau pentru mine. După a patra, am angajat un detectiv.

— Și ce a găsit?

Tata scoase din mapă o cartelă de memorie într-o cutiuță de metal. Pe capac era gravată o mică ancoră. Mi-am amintit imediat de unchiul Victor, fratele mamei, care folosise aceeași ancoră pe toate obiectele din atelierul lui.

— Victor? am întrebat.

Tata nu răspunse.

La ora opt și zece, am mers la secția de poliție de pe strada Republicii. Coridorul mirosea a cafea arsă, iar un ventilator vechi scârțâia deasupra noastră. I-am povestit inspectorului Dima totul, inclusiv mesajul primit dimineața.

— Aveți dovezi că aceste femei au fost răpite? întrebă el.

— Nu, spuse tata.

— Atunci avem doar femei adulte care au ales să nu mai răspundă.

— Iar acum lipsește prietena fiicei mele, am spus.

Dima își apăsă degetele pe tâmplă.

— Îmi dați telefonul ei și orice înregistrare aveți. Voi trimite un echipaj să verifice zona portului.

În timp ce scoteam geanta lui Rachel din mașină, am observat ceva prins de fermoar: o bucățică de hârtie împăturită. Pe ea era scrisă adresa unei vechi stații de feribot, închisă de aproape zece ani.

— Nu era acolo aseară, am spus.

Tata apucă hârtia și tresări.

— Acolo avea atelierul Victor.

— De ce ar lăsa Rachel adresa asta?

— Poate nu a lăsat-o ea.

La ora nouă fără zece, telefonul meu primi un apel video. Numărul era ascuns. Am apăsat pe răspuns.

Rachel apăru pentru o clipă într-o încăpere întunecată. Avea părul desfăcut, obrazul zgâriat, dar era conștientă.

— Mara, nu veni singură, șopti ea.

— Rachel, unde ești?

O voce de bărbat se auzi din apropiere.

— Spune-i că totul s-a terminat.

Rachel privi în cameră.

— Tatăl tău știe de ce au dispărut toate femeile. Întreabă-l despre noaptea în care a murit mama ta.

Imaginea se întrerupse.

Tata se sprijini de capota mașinii. Busola din buzunar îi căzu pe asfalt și geamul crăpat se desprinse de ramă.

— Ce s-a întâmplat în noaptea aceea? am întrebat.

El închise ochii.

— Mama ta nu a murit într-un accident.

— Atunci cum?

— A încercat să mă avertizeze despre Victor. Iar eu am ajuns prea târziu.

În acel moment, din difuzorul telefonului se auzi din nou vocea necunoscută, deși apelul se încheiase deja.

— Dacă vreți să o vedeți pe Rachel vie, aduceți mapa la stația de feribot înainte de prânz. Și veniți fără poliție…

PARTEA 3

…Tata îmi smulse telefonul din mână, dar vocea continuă să se audă încă două secunde prin difuzorul spart.

— Nu mergem acolo, spuse el.

— Rachel este acolo.

— Tocmai de aceea nu mergem fără un plan.

La zece și douăzeci, ne-am întors în birou. Inspectorul Dima asculta înregistrarea cu căștile pe urechi, în timp ce eu desfăceam cartela de memorie din cutiuța cu ancora. Pe ea se afla un singur fișier video.

Imaginea era filmată de o cameră ascunsă în restaurantul de lângă port. Se vedea masa tatălui meu, iar în spatele lui apărea Victor. Nu stătea cu el. Se afla lângă ușa bucătăriei și vorbea pe rând cu fiecare femeie, imediat după ce Andrei pleca la baie.

Dima îngheță cadrul.

— Măriți aici.

Victor îi întindea unei femei un plic alb. Pe masă se vedea apoi telefonul ei, iar ecranul se aprindea cu un mesaj.

Tata se lăsă pe scaun.

— El le-a amenințat.

— Nu doar pe ele, am spus. Uită-te la data fișierului.

Înregistrarea fusese făcută cu trei zile înainte de moartea mamei.

Inspectorul deschise un alt document din mapă. Era un raport al detectivului angajat de tata, niciodată trimis poliției. Victor preluase accesul la conturile familiei după moartea mamei și încercase să-l convingă pe Andrei să vândă casa și terenul de lângă port. Dacă tata ar fi fost declarat instabil, Victor ar fi devenit administratorul averii.

— Femeile trebuiau să pară că fug de el, spuse Dima. Apoi îl făcea să creadă că își pierde mințile.

— Iar mama? am întrebat.

Tata își frecă palmele.

— Descoperise transferurile. În noaptea aceea, Victor a urmărit-o până la depozit. Mașina ei a ieșit de pe șosea. Poliția a spus că a fost oboseală, dar frâna fusese tăiată.

Mi s-a făcut frig, deși caloriferul era încins.

— De ce ai tăcut doisprezece ani?

— Pentru că nu aveam dovadă. Și pentru că Victor mi-a spus că următorul accident ar putea fi al tău.

Dima se ridică brusc.

— Acum avem înregistrarea. Și avem mesajul. Mergem la stație, dar nu intrați în clădire.

La unsprezece și patruzeci, echipa se apropie de feribotul abandonat. Vântul lovea tabla ruginită, iar mirosul de apă stătută se amesteca cu cel de motorină. Am văzut o fereastră acoperită cu o pătură. Dincolo de ea, Rachel bătu de trei ori în sticlă.

— Mara!

Am făcut un pas, dar Dima m-a prins de braț.

— Așteptați.

Victor ieși din umbră ținând un pistol.

— Lasă mapa pe jos, Andrei.

Tata o ridică.

— Ai răpit-o pe Rachel.

— Am oferit tuturor femeilor o cale de ieșire. Ea a vrut să joace eroina.

— De ce ai făcut asta? am strigat.

Victor râse, dar râsul îi pieri când Dima ridică înregistrarea pe telefon.

— Pentru că tatăl tău trebuia să rămână singur, răspunse el. Un bărbat speriat vinde orice. Chiar și amintirile soției lui.

Rachel începu să lovească ușa din interior.

— Mara, nu-i da mapa! În buzunarul lui este cheia de la camera din spate!

Victor întoarse capul spre ea. În acea clipă, tata aruncă busola pe jos. Metalul lovi tabla cu un zgomot ascuțit, iar Victor privi instinctiv în jos. Dima se năpusti înainte, iar polițiștii îl imobilizară.

Rachel fu scoasă afară tremurând. Mă îmbrățișă atât de tare, încât am simțit marginile ascuțite ale fermoarului galben în coaste.

— Nu el a fost cel mai rău, șopti ea.

— Cine?

Rachel scoase din buzunar o cheie mică, pătată de rugină.

— Victor mi-a spus că mama ta a lăsat o scrisoare. Și că nu a ajuns niciodată la tatăl tău.

Pe cheie era gravat un număr: 17.

În aceeași clipă, telefonul inspectorului sună. Ascultă câteva secunde, apoi se uită la mine.

— Mara, cheia deschide un dulap din gara veche. Cineva tocmai a încercat să-l deschidă…

S-ar putea să-ți placă și aceste povești:

PARTEA 4 — Mi-am găsit fiica plângând după petrecerea de familie, iar când am pus telefonul pe masă, zâmbetul cumnatei mele a dispărut PARTEA 4 — Mi-am găsit fiica plângând după petrecerea de familie, iar când am pus o singură întrebare, zâmbetul cumnatei mele a dispărut PARTEA 4 — La grătarul fiicei mele, ginerele m-a pus să aleg între scuze și plecare, dar când am tăcut, el a început să pălească Mi-am blocat cardul suplimentar după divorț, iar la banchetul soacrei mele fostul soț a încremenit când terminalul a refuzat plata Am văzut-o pe soția mea ținând mâna altui bărbat, iar când am confruntat-o, zâmbetul ei a dispărut PARTEA 4 — Am fost dată afară însărcinată, iar după cincisprezece ani familia mea a bătut la ușă până când tata a început să tremure