Când soțul mi-a cerut să trăiesc pe cont propriu, am zâmbit calm, iar expresia lui s-a schimbat brusc

În seara în care Oleg a lipit pe frigider lista cu „noile reguli ale familiei”, eu tocmai scoteam din cuptor tava cu plăcintă și nu bănuiam că urma să-mi ceară să plec din propria mea viață.

Era aproape ora nouă, în bucătăria noastră îngustă, cu lumina galbenă tremurând peste chiuveta plină de vase. Oleg a apăsat foaia cu palma, chiar lângă magnetul meu în formă de tramvai galben, cumpărat în prima noastră vacanță împreună.

— De luna asta, fiecare trăiește pe banii lui, a spus el.

M-am uitat la foaie. Chirie, mâncare, utilități, combustibil, ieșiri. În dreptul meu erau trecute sume exacte, ca într-un contract. În dreptul lui, doar o singură propoziție: „Cheltuieli personale separat”.

— Și cheltuielile casei? am întrebat.

— Le împărțim corect. Nu mai vreau să simt că eu întrețin totul.

Am privit mâna lui. Avea încă urme de cerneală pe degete, iar verigheta îi aluneca pe pielea transpirată. Pentru prima dată după mult timp, mi-am dat seama că Oleg nu voia dreptate. Voia să pară victima.

Nu m-am certat. Am luat un pix și, sub regulile lui, am scris: „Aceleași reguli pentru amândoi”. Apoi am fotografiat foaia și am lipit-o la loc cu tramvaiul galben.

— Atât? a întrebat el, aproape dezamăgit.

— Atât.

În noaptea aceea, la ora unsprezece și jumătate, am stat în dormitor cu telefonul în mână și am recitit fotografia. M-am simțit mică, deși știam că nu eram. Șapte ani de căsnicie fuseseră transformați într-un tabel.

Dimineața următoare, la șapte și zece, am mers la serviciu fără să-i pregătesc cafeaua. Oleg a intrat în bucătărie și a găsit cana lui goală, lângă aparatul de cafea.

— Ai uitat? m-a întrebat.

— Nu. Am aplicat regulile noi.

A rămas nemișcat câteva secunde. Apoi a râs.

— Nu dramatiza, Natalia.

— Nu dramatizez. Învăț.

La prânz, am oprit plata automată pentru abonamentul lui la sala de sport, pentru pachetul lui de televiziune și pentru mesele comandate la birou. Nu i-am retras nimic din cont. Doar am încetat să mai plătesc în locul lui.

Trei zile mai târziu, vineri, la ora șase seara, Oleg a intrat în apartament cu o pungă de cumpărături aproape goală.

— De ce nu mai sunt produse? a întrebat.

— Pentru că lista ta spune că fiecare își cumpără mâncarea.

— Suntem căsătoriți, nu colegi de apartament!

— Tu ai spus asta luni.

Fața lui s-a înăsprit. A lăsat punga pe masă, iar o cutie de conserve s-a rostogolit pe podea.

— Dacă tot vrei să faci pe contabilul, să știi că mașina o folosesc eu. Eu am plătit reviziile.

Am ridicat conserva și am pus-o înapoi în pungă.

— Reviziile nu schimbă proprietarul.

A clipit.

— Ce vrei să spui?

— Nimic. Încă.

În acea noapte, am deschis sertarul din spatele hainelor de iarnă și am scos cheia mică, prinsă de un breloc din lemn în formă de casă. O țineam acolo de ani întregi, împreună cu actele pe care Oleg nu le văzuse niciodată.

La ora zece, telefonul lui a vibrat pe masă. Oleg a citit mesajul, apoi m-a privit.

— Mâine mergem la notar, a spus el. Vreau să clarificăm totul.

Am strâns cheia în palmă.

— Sigur.

Nu știa că notarul mă aștepta deja. Și nu știa ce urma să scot din dosarul prins sub brațul meu când mâna lui s-a întins spre prima foaie…

PARTEA 2

Mâna lui Oleg s-a oprit la câțiva centimetri de dosarul maro, iar în bucătărie s-a auzit doar frigiderul pornind cu un huruit scurt.

— Ce este acolo? a întrebat.

— Documente.

— Pentru ce?

— Pentru discuția de mâine.

Am pus dosarul în geanta mea și am închis fermoarul. Brelocul de lemn în formă de casă a lovit catarama cu un sunet sec. Oleg l-a urmărit cu privirea.

— Ai început să ascunzi lucruri de mine?

— Nu. Am început să păstrez lucrurile mele în locuri unde pot să le găsesc.

A dormit în sufragerie în noaptea aceea. Sau cel puțin a pretins că doarme. La două și un sfert l-am auzit plimbându-se prin hol, deschizând sertare și trântind uși. Am rămas întinsă, cu ochii deschiși, și am simțit cum frica se retrage încet din mine, lăsând loc unei liniști reci.

Sâmbătă, la ora zece, am ajuns la biroul notarului Irina Mureșan. Clădirea mirosea a hârtie, lemn lustruit și cafea amară. Oleg a intrat primul, cu paltonul desfăcut și cu aerul unui om care venise să-și impună voința.

— Soția mea vrea să transforme o discuție simplă într-o problemă juridică, a spus el.

Irina a ridicat ochii din acte.

— Eu nu transform nimic. Doar verific ce semnez.

— Nu trebuie să verifici fiecare fleac, Natalia.

— Atunci nu te deranjează dacă verific.

Notarul a făcut semn să ne așezăm. Pe masă se afla o mapă neagră, iar lângă ea un teanc de copii legalizate. Oleg a privit hârtiile și a început să bată cu degetele în brațul scaunului.

— Eu vreau doar să stabilim contribuția fiecăruia, a spus el. Apartamentul, mașina, toate trebuie să fie corecte.

— Corect înseamnă să fie trecute toate cheltuielile, am răspuns.

— Am plătit ani întregi rate și reparații.

— Ai plătit facturi dintr-un cont comun. Eu am plătit lucruri pe care nu le-ai numărat niciodată.

Irina s-a uitat spre mine.

— Ați adus dovezile transferurilor?

Am scos o mapă subțire. În ea erau extrase bancare, facturi pentru utilități, chitanțe pentru renovarea băii și copia transferului de douăzeci de mii de lei către sora lui Oleg.

El a râs scurt.

— Acum îmi verifică și ajutorul dat surorii mele?

— Tu ai spus mamei tale că am ajutat împreună, am replicat. Eu am trimis toată suma.

— Pentru că ai vrut să pari generoasă.

Cuvintele m-au lovit mai tare decât mă așteptam. Am simțit marginea ascuțită a hârtiei tăindu-mi degetul, dar nu mi-am retras mâna.

— Nu. Pentru că era familia ta.

Pentru prima dată, Oleg nu a avut răspuns.

Irina a verificat actele, apoi a împins spre noi o foaie.

— Ca să fie clar, trebuie să distingem între cheltuieli și dreptul de proprietate. Cine deține oficial locuința?

Oleg s-a lăsat pe spate.

— Am cumpărat-o împreună.

Am deschis dosarul maro.

— Nu chiar.

El s-a întors spre mine atât de repede, încât scaunul a scârțâit pe parchet.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că înainte să semnezi orice, ar fi bine să citești tot.

Irina a luat primul document. A parcurs rândurile, apoi s-a uitat la mine cu o expresie greu de citit.

— Natalia, vrei să îi explici tu sau preferi să o fac eu?

Oleg s-a ridicat brusc.

— Explicați-mi acum!

— Stai jos, Oleg.

— Nu-mi spune să stau jos în fața notarului!

În clipa aceea, telefonul lui a sunat. A răspuns fără să se uite la număr.

— Da?

Am văzut cum culoarea i se scurge din obraji.

— Nu, apartamentul nu este disponibil pentru vânzare, a spus el.

A ridicat ochii spre mine. Irina a închis mapa neagră.

— Domnule Popescu, trebuie să discutăm și despre anunțul pe care l-ați publicat ieri, pentru că persoana care l-a văzut are o copie a înregistrării dumneavoastră și tocmai așteaptă să intre în cabinet…

PARTEA 3

Ușa cabinetului s-a deschis, iar un bărbat înalt, cu o geantă de piele și o tabletă sub braț, a intrat fără să zâmbească.

— Sunt Radu Enache, avocatul doamnei Natalia Popescu, a spus el. Am venit cu documentele originale.

Oleg a rămas în picioare. Pe masă, lângă mâna lui, se afla factura mototolită de la o benzinărie. A început să o îndoaie în două, apoi în patru.

— Avocat? a întrebat.

— Da, am spus.

— De când?

— De când am înțeles că nu mai vorbim despre o familie, ci despre proprietăți și presiuni.

Radu a așezat în fața notarului un extras de carte funciară, un contract de donație și actele mașinii.

Irina a citit cu voce tare:

— Apartamentul din strada Lalelelor a fost dobândit de Natalia Popescu prin donație de la bunica ei, cu două luni înainte de căsătorie. Autoturismul a fost cumpărat în aceeași perioadă, din suma transferată de donatoare. Ambele bunuri sunt proprietate personală.

Oleg a râs, dar râsul lui s-a rupt la jumătate.

— Asta e o glumă. Eu am renovat apartamentul.

— Renovările nu vă fac proprietar, a spus Radu.

— Am plătit rate!

— Ați plătit cheltuieli curente și câteva reparații. Nu există niciun contract prin care soția dumneavoastră v-a cedat o cotă.

M-am uitat la Oleg. Își freca degetul mare de verighetă, exact cum făcea când încerca să pară calm.

— De ce nu mi-ai spus? a întrebat el.

— Pentru că nu m-ai întrebat niciodată. Ai presupus.

— Am presupus că suntem parteneri!

— Partenerii nu își pun soțiile să justifice fiecare leu, apoi publică locuința fără să le spună.

Radu a apăsat pe ecranul tabletei. S-a auzit înregistrarea unei conversații, clară, cu vocea lui Oleg.

„Dacă o presez câteva săptămâni, semnează. Apartamentul e prea mare pentru ea. Îl vindem, împărțim banii și gata.”

În încăpere s-a făcut liniște.

Oleg s-a întors spre notar.

— Asta e ilegal! Nu puteți înregistra oameni!

— Înregistrarea a fost realizată în locuința doamnei Popescu, de sistemul ei de supraveghere, a spus Radu. Iar vocea dumneavoastră se aude și în mesajele trimise agentului imobiliar.

— Natalia, ai pus camere în casă?

— Una singură, la intrare. După ce ai început să cauți actele prin sertare.

Fața lui a devenit cenușie. Irina a întors spre el o altă hârtie.

— Anunțul de vânzare a fost publicat folosind o declarație semnată în numele soției dumneavoastră.

— Nu am semnat nimic! a spus Oleg.

— Tocmai de aceea, a intervenit Radu, vom cere o verificare a semnăturii și vom depune plângere pentru fals și tentativă de înstrăinare.

Oleg s-a apropiat de mine.

— Retrage tot. Acum.

— Nu mai pot retrage faptul că am aflat adevărul.

— Sunt soțul tău!

— Ai fost soțul meu când ai făcut asta?

El a deschis gura, dar niciun cuvânt nu a ieșit. În acel moment, telefonul lui Radu a vibrat. Avocatul a ascultat câteva secunde, apoi s-a uitat la mine.

— Natalia, agentul imobiliar tocmai a trimis încă un document. Oleg nu doar că a publicat anunțul. A semnat deja o promisiune de vânzare cu cineva pentru luni dimineață.

Oleg s-a întors spre ușă.

Radu și-a pus palma pe clanță înaintea lui.

— Și există o problemă mai mare, a spus el. Cumpărătorul este tatăl lui Oleg. Iar el a transferat deja un avans într-un cont pe care soțul dumneavoastră nu l-a declarat nimănui…

S-ar putea să-ți placă și aceste povești:

Asociația mi-a amenințat ferma de lângă lac, iar când am cerut actele, președinta a încetat brusc să zâmbească Soția fiului meu m-a dat afară de la propria masă, dar după apelul meu zâmbetul i-a dispărut brusc PARTEA 4 — Asociația mi-a amenințat ferma de lângă lac, iar când am cerut actele, președinta a încetat brusc să zâmbească Soția mea și-a abandonat gemenele nou-născute, apoi a urcat pe scena absolvirii cu daruri scumpe, iar zâmbetul ei a dispărut În ziua în care am împlinit douăzeci și șapte de ani, soțul meu m-a amenințat cu divorțul ca să-mi ia hotelul moștenit de la bunica mea, dar plicul gri de pe masă avea să-i distrugă toate planurile Soția mea a fost atacată în propria casă, iar când am coborât din avion, cei doi șerifi de la terminal au încremenit