Am fost obligată să rescriu mărturiile lui Paŭls și Iakovlev, dar când am refuzat, directorul a încetat brusc să zâmbească

Directorul mi-a smuls reportofonul din mână în clipa în care Girts Iakovlev a spus că nu-și va cere scuze pentru propria viață.

Era joi, aproape de miezul nopții, în studioul nostru din Riga, iar ploaia lovea ferestrele ca o mână nerăbdătoare. În fața microfonului, Girts stătea drept, cu palmele sprijinite pe bastonul negru. Avea optzeci și cinci de ani, dar privirea lui era atât de limpede, încât niciunul dintre noi nu îndrăznea să clipească.

— Ați regretat anii în care ați lucrat în Uniunea Sovietică? l-am întrebat.

El a zâmbit trist.

— Regret nedreptățile. Regret frica. Dar nu-mi pot șterge tinerețea doar pentru că astăzi unii oameni au nevoie de o poveste mai simplă.

În colțul încăperii, metronomul de buzunar al lui Raimonds Paŭls bătea încet. Era o cutiuță de alamă, zgâriată pe capac, cu o fisură sub forma unui fulger. Compozitorul o ținea lângă el ca pe un talisman și, înainte de fiecare răspuns, atingea de două ori carcasa cu degetul arătător.

— Ritmul nu trebuie mințit, mi-a spus el mai devreme. Dacă grăbești o măsură, distrugi întreaga melodie.

Atunci mi s-a părut doar o vorbă frumoasă.

La ora douăzeci și trei și patruzeci de minute, însă, editorul-șef Victor Dima a intrat fără să bată. Avea cămașa desfăcută la gât și un telefon aprins în palmă.

— Opriți înregistrarea.

— Mai avem două întrebări, am spus.

— Nu mai aveți nimic. Publicăm doar partea despre represiune și regret. Restul se taie.

Girts și-a ridicat sprâncenele.

— Restul înseamnă adevărul meu.

Victor s-a întors spre el.

— Publicul nu are nevoie de nostalgii.

— Nici de minciuni, a răspuns actorul.

Camera a devenit brusc prea mică. Simțeam cum îmi transpiră degetele pe pix, iar în stomac mi se strângea o frică veche, aceeași pe care o aveam înainte să-mi pierd primul loc de muncă.

Victor mi-a întins mâna.

— Reportofonul, Elena.

— Înregistrarea îmi aparține.

— Nu. Aparține redacției.

Paŭls a lovit ușor metronomul de masă. Capacul fisurat a scos un clinchet sec.

— Tinere doamnă, păstrați o copie.

Victor a încremenit.

— Ce ați spus?

— Am spus că uneori memoria trebuie păstrată în mai multe locuri, a rostit Paŭls calm.

Am înțeles atunci că cei doi nu veniseră doar să vorbească despre trecut. Veniseră să apere ceva ce oamenii încercau să le ia pentru a doua oară: dreptul de a-și povesti singuri viața.

După plecarea lor, Victor a încuiat ușa studioului. Pe hol, becul cu senzor se aprindea și se stingea fără motiv.

— Dacă publici interviul integral, vei fi concediată, mi-a spus.

— Atunci concediază-mă.

A râs, dar râsul lui nu mai semăna cu un râs.

— Nu știi ce ai în mâini.

— Ba da. Am mărturia a doi oameni care au fost acolo.

Victor s-a apropiat atât de mult, încât am simțit mirosul amar de cafea arsă din respirația lui.

— Nu ai mărturia. Ai un fișier care poate dispărea.

În noaptea aceea, am dus reportofonul în toaleta redacției și am copiat înregistrarea pe un card ascuns în căptușeala genții. Apoi, când am ieșit, am găsit pe biroul meu un plic fără nume. Înăuntru era o fotografie cu mine intrând în clădire și un singur rând scris de mână: „Ultima șansă să uiți ce ai auzit.”

La șase dimineața, am ajuns la arhiva radioului public. Aveam cheia fostului meu coleg, Mihai, și o promisiune pe care nu i-o puteam explica încă.

— Dacă ne prind, pierdem amândoi totul, mi-a șoptit el în întunericul dintre rafturi.

— Dacă nu intrăm, alții vor pierde dreptul de a-și aminti.

Am pornit calculatorul vechi. Pe ecran a apărut o listă de înregistrări din urmă cu treizeci și doi de ani. Lângă una dintre ele, cineva scrisese cu creionul: „Interviu Paŭls și Iakovlev — versiunea care nu a fost difuzată”.

Mihai a înghițit în sec.

— Elena, de ce ar exista o a doua versiune?

Am întins mâna spre dosarul legat cu sfoară galbenă. În clipa în care degetele mele au atins coperta, ușa arhivei s-a deschis în spatele nostru și o voce a spus…

PARTEA 2

— Nu atingeți dosarul acela.

M-am întors atât de repede, încât am lovit cu șoldul un raft. O cutie de diapozitive a căzut pe podea, iar peliculele s-au împrăștiat ca niște șerpi subțiri. În prag stătea Victor Dima, îmbrăcat impecabil, deși era șase și douăzeci dimineața.

Mihai s-a făcut alb.

— Cum ai intrat?

— Cu o cheie. Încă lucrez aici, spre deosebire de voi.

Victor a privit dosarul, apoi pe mine.

— Pleacă, Mihai.

— Nu plec nicăieri.

— Atunci vei explica poliției de ce ai umblat la arhive fără aprobare.

Am simțit cum cardul ascuns în căptușeala genții îmi apasă coapsa. Era atât de mic, dar în acel moment părea mai greu decât întreaga clădire.

— De ce te sperie o înregistrare veche? am întrebat.

Victor a zâmbit fără bucurie.

— Nu mă sperie trecutul. Mă sperie oamenii care îl folosesc fără să înțeleagă consecințele.

— Sau mărturiile care te contrazic?

Pentru prima dată, privirea lui a fugit spre fereastră.

Înregistrarea din dosar era pe o bandă magnetică subțire. Mihai a curățat capul aparatului cu o bucată de tifon, iar mirosul de praf și alcool tehnic s-a amestecat cu aerul umed al dimineții. Când banda a început să ruleze, s-a auzit mai întâi un foșnet, apoi vocea tânără a lui Paŭls.

— Nu spun că totul a fost bun. Spun că totul nu a fost rău.

A urmat vocea lui Girts, mai aspră, mai grăbită.

— Oamenii care au muncit, au iubit și au creat în acei ani nu trebuie transformați în vinovați doar pentru că istoria s-a schimbat.

Mihai s-a uitat la mine.

— Asta nu seamănă deloc cu fragmentul pe care Victor vrea să-l publice.

Victor a pășit spre aparat.

— Opriți-l.

— De ce?

— Pentru că este o înregistrare fără context.

— Contextul se aude în fiecare cuvânt.

A întins mâna, dar m-am așezat între el și magnetofon. Inima îmi bătea în gât.

— Dacă îl atingi, chem poliția.

— Chiar crezi că te va apăra cineva?

— Nu mai am nevoie să mă apere cineva. Am nevoie doar să nu fiu făcută complice.

Atunci telefonul lui Victor a vibrat. A citit mesajul și fața i s-a schimbat.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

— Nimic.

— Atunci de ce tremuri?

El a închis telefonul.

— Interviul tău va fi publicat la prânz. În forma aprobată de mine.

— Nu, dacă trimit copia integrală tuturor redacțiilor.

— Nu ai făcut o copie.

Am scos cardul dintre firele desfăcute ale genții și l-am ridicat între noi.

— Ba da.

Mihai a zâmbit pentru prima dată în acea dimineață, dar zâmbetul i-a dispărut când ușa s-a izbit de perete. Doi bărbați în costume întunecate au intrat, iar cel mai înalt a arătat o legitimație.

— Suntem de la serviciul de control al radioului. Primim informații despre o posibilă manipulare a unor materiale istorice.

Victor s-a întors spre mine.

— Tu ai făcut plângerea?

— Nu.

Bărbatul cu legitimația a scos din servietă un document împăturit.

— Nu avem nevoie de o plângere. Avem o declarație depusă azi-noapte și semnată de cineva care a lucrat aici în anii în care acea înregistrare a fost ascunsă.

Am simțit că genunchii mi se înmoaie.

— Cine a semnat?

El a desfăcut documentul și a privit direct spre Victor.

— Înainte să vă spun, trebuie să ascultați ultima parte a benzii. Partea pe care cineva a încercat să o șteargă.

Mihai a apăsat butonul. Magnetofonul a trosnit, banda s-a oprit, iar din difuzor s-a auzit un glas necunoscut, răgușit, care a rostit numele lui Victor…

PARTEA 3

— Victor Dima, nu opri înregistrarea. Știu că ești acolo.

Glasul era al lui Andris Vētra, fostul director tehnic al radioului, un om despre care toată lumea spunea că murise cu zece ani în urmă. Victor s-a clătinat și s-a prins de marginea mesei.

— Asta este imposibil, a murmurat el.

— Nu, am spus. Imposibil era să știi că banda există dacă nu ai fost acolo.

În încăperea rece, banda continua să ruleze. Se auzea un scaun târât, o ușă închisă și respirația grea a lui Andris.

— În anul în care interviul a fost înregistrat, Paŭls și Iakovlev au fost rugați să-și nuanțeze declarațiile. Nu să mintă, ci să vorbească despre tot: despre frică, despre muncă, despre muzică, despre colegii care au dispărut și despre cei care au rămas. Victor a tăiat pasajele care nu se potriveau cu ordinul primit.

Victor a scuipat cuvintele:

— Nu am fost eu.

Vocea de pe bandă a continuat.

— Ai fost asistentul care a făcut tăieturile. Ai dus copia la comitet și ai primit în schimb postul meu.

Mihai și-a dus mâna la gură.

— Doamne…

Eu am rămas nemișcată. Înregistrarea lui Paŭls din noaptea trecută îmi revenea în minte: „Ritmul nu trebuie mințit.” Nu era doar o metaforă. Era avertismentul unui om care recunoștea aceeași nedreptate repetându-se.

Andris vorbea mai departe.

— Am păstrat originalul pentru ziua în care cineva va încerca să falsifice din nou trecutul. Dacă asculți asta, Victor, înseamnă că ai făcut-o.

Bărbatul de la control a oprit aparatul.

— Domnule Dima, recunoașteți vocea?

Victor și-a șters fruntea cu batista.

— Nu pot confirma autenticitatea.

— Avem analiza tehnică. Banda este originală. Avem și jurnalul de predare, cu semnătura dumneavoastră.

Mi-a întins documentul. Jos, sub o ștampilă aproape ștearsă, era semnătura tânără a lui Victor. Lângă ea, data și mențiunea: „Material modificat la cererea conducerii”.

Victor a privit hârtia ca și cum ar fi văzut o parte din propriul schelet.

— Elena, ascultă-mă. Nu știi ce înseamnă asta. Dacă publici, vei distruge oameni care nu mai pot răspunde.

— Tocmai de aceea trebuie publicată. Cei morți nu se pot apăra singuri.

În acel moment, telefonul meu a sunat. Era Raimonds Paŭls.

— Ai găsit-o? m-a întrebat.

— Da. Am găsit înregistrarea veche.

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— Atunci trebuie să știi ceva. Girts și cu mine nu am venit ieri doar să dăm un interviu. Am venit să vă spunem că există o a doua mărturie. Una pe care am păstrat-o fiecare, separat, timp de zeci de ani.

— Ce mărturie?

— O listă cu numele celor care au primit ordinul să ne reducă la tăcere. Iar primul nume nu este al lui Victor.

Am privit documentul din mâna inspectorului. Victor ridicase capul și asculta.

Paŭls a rostit încet:

— Primul nume aparține omului care conduce astăzi fundația ce finanțează postul vostru. Iar în urmă cu zece minute, fundația a trimis deja avocați să te acuze de furt…

S-ar putea să-ți placă și aceste povești:

La aniversarea fiicei mele, soacra a făcut un gest de neiertat, iar când am răspuns, soțul meu a amuțit PARTEA 4 — Soțul meu m-a împins de pe munte în timpul furtunii, iar când s-a întors acasă, zâmbetul lui a dispărut Am fost acuzată că am falsificat cifrele în ședința conducerii, iar când ușa s-a încuiat, directorul a încetat să zâmbească Ne-au scos pe mine și pe fiica mea din clasa întâi pentru un pasager important, iar când căpitanul a ieșit, agentul a înghețat Cafeaua mea a fost schimbată înainte de ședință, iar când un copil a intrat în birou, mâna directorului a început să tremure Nora mea i-a înmânat soției mele un meniu de paisprezece feluri și i-a cerut să gătească totul singură, așa că am rezervat două bilete de avion și am lăsat pe tejghea un bilet care avea să schimbe cina de Ziua Recunoștinței