Am fost concediată pentru un ceas dispărut, iar în noaptea următoare șeful mafiot m-a ținut în brațe și a amuțit

La patru ore după ce hotelul m-a concediat fără nicio dovadă, am intrat în dormitorul celui mai temut om din oraș, iar el mi-a încuiat ușa pe dinăuntru.

Era aproape miezul nopții când am ajuns la turnul Marchetti, cu pantofii umezi și geanta de pânză lipită de coapsă. Clădirea se ridica deasupra râului ca o lamă neagră, iar vântul împingea ploaia în ferestrele holului. În buzunar aveam patruzeci și opt de dolari, telefonul aproape descărcat și caietul mamei, cu coperta din pânză albastră decolorată până la gri.

Un bărbat în costum m-a oprit la recepție.

— Domnișoara Noel Dima?

— Da.

— Urmați-mă. Domnul Marchetti nu suportă întârzierile.

— Nici eu nu suport să fiu concediată pentru furt, dar în seara asta amândouă avem probleme.

Pentru prima dată, bărbatul a clipit.

Mă angajase o agenție pentru o singură noapte. Cassius Marchetti avea nevoie de cineva care să stea în apropierea lui, să-i supravegheze medicamentele și să nu-l atingă fără permisiune. Șase îngrijitoare plecaseră înainte de răsărit. Una plânsese în lift. Alta ceruse să fie plătită imediat și nu mai răspunsese la telefon.

Nu-mi păsa de reputația lui. Aveam nevoie de bani.

Dormitorul se afla la etajul patruzeci și doi. Când ușa s-a deschis, am simțit miros de lemn ceruit, mentă amară și fum stins. Cassius stătea lângă fereastră, cu o mână sprijinită pe baston, deși avea doar treizeci și patru de ani. Purta o cămașă albă desfăcută la gât și privea luminile de pe râu.

— Ești noua salvatoare? a întrebat fără să se întoarcă.

— Nu. Sunt femeia care a venit pentru bani.

— Măcar ești sinceră.

— Asta costă în plus.

Buzele lui s-au mișcat aproape într-un zâmbet, dar expresia a dispărut repede. Pe măsuța de lângă pat se afla un pahar cu apă, iar lângă el, o cutie metalică închisă cu cheie.

— Nu deschizi sertarele, nu răspunzi la telefoanele mele și nu intri în birou, a spus el.

— Nu mă interesează biroul dumneavoastră.

— Toți spun asta înainte să-i intereseze.

Am pus geanta pe un scaun. Marginea copertii caietului mamei ieșea din buzunar. Cassius a observat-o.

— Ce e acolo?

— Lucruri pe care nu vreau să le uit.

— Oamenii uită mai ușor când sunt plătiți bine.

— Atunci de ce păreți atât de obosit?

Tăcerea s-a lăsat grea între noi. În depărtare, un vapor a claxonat, iar vibrația geamului mi-a trecut prin degete. Cassius și-a apăsat tâmpla.

— Pleacă, a spus.

— După ce vă iau temperatura.

— Nu-mi porunci.

— Nu vă poruncesc. Vă spun ce scrie în fișa dumneavoastră.

M-a privit atunci. Ochii lui nu erau furioși. Erau speriați.

A luat pastila, dar mâna i-a tremurat atât de tare încât apa s-a vărsat pe cămașă.

— Nu am nevoie de o menajeră care să-mi fie milă de mine.

— Perfect. Nici eu nu am venit să vă plâng.

La trei dimineața, după ce am schimbat cearșaful ud și am verificat din nou doza, m-am așezat pe marginea patului. Nu știu când am adormit. Știu doar că ploaia lovea geamul, iar ultima imagine a fost mâna lui Cassius strângând marginea păturii.

Când am deschis ochii, obrazul meu era lipit de pieptul lui.

Brațul lui mă cuprindea cu grijă. Mâna mea se afla peste inima lui.

Cassius era treaz și privea tavanul.

— De cât timp? am șoptit.

— Patru ore.

— De ce nu m-ați trezit?

— Pentru că, pentru prima dată după mult timp, cineva dormea lângă mine fără să se prefacă.

În acel moment, ușa s-a deschis brusc. Bărbatul de la recepție a intrat palid, ținând o mapă neagră.

— Domnule Marchetti, a spus el, au găsit numele ei în dosarul vechi al incendiului.

Cassius s-a ridicat, iar mâna lui a coborât spre mapă. Degetele i s-au oprit pe încuietoare…

PARTEA 2

Degetele lui s-au oprit pe încuietoare, iar eu am simțit cum căldura din cameră dispare.

— Ce incendiu? am întrebat.

Bărbatul a închis ușa în urma lui. Acum îl vedeam mai clar: avea o cicatrice sub bărbie și un ac de cravată în formă de corabie.

— Te rog, domnule, a spus el, nu aici.

— Aici, a răspuns Cassius.

Eu m-am ridicat de pe pat și mi-am tras puloverul peste brațul reparat cu ață închisă la culoare. Nu-mi plăcea felul în care cei doi vorbeau despre mine ca despre un obiect găsit într-un depozit.

— Numele meu este Noel Dima. Dacă dosarul mă privește, îl citesc și eu.

Cassius a deschis mapa.

Pe prima pagină era o fotografie alb-negru a unei clădiri arse. Am recunoscut ferestrele înainte să recunosc strada. Fusese casa noastră. Casa în care mama ținuse o mică farmacie, iar tata reparase motoare de barcă în curte.

Mi s-au înmuiat genunchii.

— Nu, am spus.

În fotografie, pe marginea hârtiei, cineva scrisese cu cerneală roșie: strada Dunării, 2011.

— Familia Dima? a întrebat Cassius.

— Nu vorbiți despre ei.

— Noel…

— Am spus să nu vorbiți despre ei!

Am smuls fotografia și am strâns-o atât de tare, încât colțul mi-a tăiat degetul. Îmi aminteam focul. Îmi aminteam sirenele. Îmi aminteam cum tata fusese scos pe targă, iar mama repetase că cineva încuiase ușa depozitului din exterior. Toți consideraseră incendiul un accident. Tata murise două zile mai târziu. Mama nu mai fusese niciodată întreagă după aceea.

— De unde aveți asta? am întrebat.

Cassius nu a răspuns imediat.

— Am cumpărat o companie de transport în urmă cu trei ani. În arhiva ei exista un dosar sigilat. Numele familiei tale apărea pe mai multe pagini.

— Și de ce mă angajați pe mine?

— Nu eu te-am ales.

Bărbatul cu acul de corabie a făcut un pas înainte.

— Agenția a primit o solicitare fără nume, a spus el. S-a cerut o femeie care să nu aibă legături cu presa, poliția sau lumea noastră.

— Cine a plătit?

El a tăcut.

Cassius a trântit mapa pe masă. Paharul cu apă a sărit, iar lingurița din el a lovit sticla cu un sunet subțire.

— Spune-i.

— Plata a venit printr-o societate care nu mai există.

— Atunci găsește cine a creat-o.

— Deja am încercat.

— Și?

— Conturile duc la hotelul Ashcroft.

Am simțit un gol în stomac. Ceasul dispărut. Camerele defecte. Daniel Morrow și privirea speriată a lui Jamie. Poate nu mă concediaseră pentru un furt. Poate cineva voia să mă scoată din hotel înainte să văd ceva.

— Vreau să sun la poliție, am spus.

Cassius m-a privit rece.

— Dacă suni acum, vor afla imediat că ești aici.

— Să afle.

— Nu înțelegi cine te urmărește.

— Nici dumneavoastră nu înțelegeți cine sunt eu. Am crescut cu o mamă care a murit crezând că tatăl meu a fost neglijent. Am lucrat trei ani la hotel ca să plătesc recuperarea fratelui meu. Nu mă mai sperie o ușă încuiată.

A rostit ceva în italiană, dar m-am uitat atât de tăios la el, încât s-a oprit și a continuat în română:

— Nu vreau să te sperii. Vreau să rămâi vie.

La ora cinci și douăzeci, Cassius m-a trimis într-o cameră de oaspeți. Am refuzat.

— Dorm pe canapea.

— De ce?

— Pentru că dacă plec, cineva poate intra aici și nu voi ști.

A rămas nemișcat. Apoi mi-a întins o cheie mică, prinsă de o panglică roșie.

— Deschide cutia metalică doar dacă nu mă mai poți întreba direct.

— Ce este în ea?

— Dovada că familia ta nu a fost distrusă de un accident.

În dimineața următoare, telefonul meu a vibrat. Era Jamie. Am răspuns din hol, lângă un tablou cu o corabie în furtună.

— Noel, a șoptit ea. Nu te întoarce la hotel.

— Ce ai văzut?

— Nu am văzut. Am auzit.

— Pe cine?

Respirația ei s-a frânt.

— Pe Daniel. I-a spus cuiva că, dacă găsești dosarul înaintea lor, fratele tău nu va mai ajunge la următoarea ședință de recuperare.

Mi-a scăpat telefonul din mână.

În aceeași clipă, dinspre intrare s-a auzit un zgomot de metal. Cassius a apărut cu arma coborâtă, iar liftul privat s-a deschis singur.

Un necunoscut ieșea din el, ținând o cheie identică cu a mea…

PARTEA 3

Un necunoscut ieșea din lift, ținând o cheie identică cu a mea. Avea haina udă și o zgârietură proaspătă pe obraz.

Cassius s-a așezat între noi.

— Lasă cheia jos.

— Nu am venit pentru tine, Marchetti, a spus bărbatul. Am venit pentru ea.

Mi-am simțit pulsul în gât. Pe hol, lampa de alamă tremura în curentul rece al liftului.

— Cine ești? am întrebat.

— Elias Varga. Am fost contabilul companiei tatălui tău.

Cassius a ridicat arma câțiva centimetri.

— Tatăl ei nu a avut companie după incendiu.

— Asta au vrut să creadă toți.

Elias a aruncat cheia pe covor. Lângă ea a căzut o fotografie îndoită. În imagine, tata stătea lângă un camion, cu mâna pe umărul unui bărbat mai tânăr. Am recunoscut imediat fața celui de lângă el.

Victor Marchetti.

Tatăl lui Cassius.

Mi s-a făcut frig până în oase.

— Nu, am spus.

Cassius a smuls fotografia de pe covor.

— Unde ai găsit-o?

— Într-un seif ascuns sub podeaua vechiului depozit. Am păstrat-o unsprezece ani.

— De ce ai tăcut?

Elias și-a coborât privirea.

— Pentru că Victor mi-a cumpărat tăcerea. Apoi mi-a cumpărat frica.

Cassius a deschis cutia metalică. Înăuntru se afla un dispozitiv mic de înregistrare, trei foi pliate și o brățară de spital cu numele tatălui meu.

— Ascultă, mi-a spus.

A apăsat butonul.

Vocea lui Victor a umplut camera, răgușită și calmă.

„Încuiați depozitul. Dima nu va semna transferul, iar dacă nu semnează, focul va părea singura soluție.”

Apoi se auzea un alt glas. Tata.

„Victor, sunt oameni înăuntru.”

„Atunci scoate-i înainte să aprinzi.”

Înregistrarea s-a terminat cu un bubuit și țipete îndepărtate.

Nu am plâns. Asta m-a speriat cel mai tare. Am stat cu mâna pe coperta caietului mamei și am simțit cusătura aspră sub degete.

Cassius a devenit alb.

— Tatăl meu a făcut asta?

— El a comandat, a răspuns Elias. Dar incendiul a fost pornit de Daniel Morrow. Pe atunci lucra pentru el. Hotelul Ashcroft a fost cumpărat ulterior cu bani spălați prin transporturile voastre.

Am înțeles atunci de ce Daniel îmi căutase geanta. Nu voia ceasul. Voia caietul mamei. În ultimele pagini, mama notase numărul camionului care plecase de la depozit în noaptea incendiului.

— Unde e fratele meu? am întrebat.

Telefonul meu a sunat.

Era centrul de recuperare.

— Doamna Dima? a spus o voce agitată. Fratele dumneavoastră a dispărut din sala de așteptare acum douăzeci de minute.

Am simțit cum podeaua se înclină.

— Cum adică a dispărut?

— Un bărbat a venit cu o mașină neagră. A spus că sunteți dumneavoastră.

Cassius a înjurat încet și a apucat telefonul.

— Închideți toate ieșirile, a poruncit el. Trimiteți imediat imaginile camerelor.

— Nu aveți dreptul să-mi dați ordine, a spus femeia.

— Aveți dreptate, a răspuns Cassius. Dar dacă fratele ei pățește ceva, toți cei care au mințit astăzi vor regreta că au respirat.

A închis și s-a întors spre mine.

— Îl găsim.

— Dacă nu-l găsim?

— Îl găsim.

— Nu-mi promite lucruri pe care nu le poți controla.

El a privit înregistrarea de pe masă, apoi fotografia tatălui său.

— Pentru prima dată, a spus, nu mai încerc să controlez. Încerc să repar.

Elias și-a scos telefonul. Pe ecran apăruse un mesaj de la un număr necunoscut.

„Fiul lui Dima este doar începutul. Dacă vrei să afli cine a supraviețuit incendiului, vino singur la docul șapte.”

Cassius a citit mesajul și a încremenit.

— Cine a supraviețuit? am întrebat.

Elias a ridicat ochii spre mine.

— Noel, mama ta nu a murit în anul în care ți s-a spus…

În acel moment, din telefonul meu s-a auzit vocea fratelui meu, tremurând și foarte aproape: „Noel, nu veni aici…”