Am ajuns la conacul unui șef mafiot ca să mă mărit cu el, dar când am apucat cămașa lui, zâmbetul tuturor a dispărut

În clipa în care am intrat în salonul conacului, am înțeles că venisem să fiu soția unui bărbat pe care toți îl așteptau să moară.

Nu era o metaforă. Luca Moretti stătea lângă șemineul stins, înalt cât tocul ușii, cu umerii atât de lați încât costumul negru părea cusut în jurul lui. În jurul său, cinci oameni tăceau. Nimeni nu se mișca. Doar un ceas vechi de pe perete bătea rar, ca o inimă obosită.

Cu douăzeci de minute înainte, mă împiedicasem de valiza mea în hol și îi prinsesem cămașa cu ambele mâini ca să nu cad. El mă ridicase de parcă nu cântăream nimic.

— Nu o să comentezi, spusese.

— Despre valiză? Îmi place. Nu vreau să-i rănesc sentimentele.

Atunci, pentru prima dată, colțul gurii lui tresărise.

Acum nu mai zâmbea.

— Doamna Bennett, spuse o femeie cu pomeți ascuțiți, acesta este fratele meu, Luca. Eu sunt Elena.

— Știu cine este, am răspuns. Toată lumea știe.

Un bărbat de lângă fereastră își coborî privirea. Avea o cicatrice sub bărbie și ținea între degete un pahar gol, deși nu băuse nimic.

Luca se uită la mine.

— Încă poți pleca.

— Am venit cu o mașină care aparține oamenilor tăi. Nu cred că plecarea mea ar fi foarte simplă.

— Ar fi simplă dacă aș spune eu.

— Atunci de ce nu spui?

Întrebarea rămase între noi. Simțeam în buzunar cheia mică din alamă pe care o purtam de la bunica mea. O cususem în căptușeala valizei înainte să plec, ca pe un talisman. Bunica spunea că o ușă nu trebuie să fie niciodată singura ta ieșire. Pipăiam cheia ori de câte ori mi se făcea frică.

Luca observă mișcarea.

— Ce ai acolo?

— O cheie.

— Pentru ce?

— Pentru o viață pe care nu mi-o poate lua nimeni.

Privirea lui se întunecă, dar înainte să răspundă, Elena veni lângă mine. Mirosul ei de lavandă era singurul lucru cald din încăpere.

— Ceremonia este în această seară, spuse ea. Preotul așteaptă.

— În această seară? am repetat.

— Tatăl tău a semnat înțelegerea.

Mi-am întors capul spre Luca.

— Tata mi-a spus că vin să discut despre datoria lui.

— Tatăl tău nu ți-a spus multe lucruri, răspunse Luca.

— De exemplu?

Bărbatul cu cicatrice lăsă paharul pe masă. Sunetul sticlei pe marmură mă făcu să tresar.

— Sofia, spuse Elena încet, înainte să accepți, trebuie să știi ce fel de căsătorie este aceasta.

— O căsătorie aranjată. Asta știu deja.

— Nu. Nu asta.

Luca făcu un pas spre ea.

— Elena.

— Ai spus că nu va afla niciodată?

— Am spus că nu este treaba ta.

— Este treaba mea dacă mireasa pleacă din această casă înainte de zori.

Tăcerea se îngroșă. Am privit spre ușile înalte, spre oamenii care își țineau respirația și spre Luca, care părea pentru prima dată mai obosit decât periculos.

Elena se apropie de urechea mea.

— Fratele meu nu știe că am găsit documentul ascuns în biroul tatălui nostru. Iar dacă îl semnezi pe acesta, Sofia, nu vei deveni doar soția lui…

Mâna ei se întinse spre mapa maro de pe masă, chiar lângă paharul gol. Luca o prinse de încheietură, iar eu făcu un pas înainte, când ușa din spatele nostru începu să se deschidă…

PARTEA 2

Ușa se deschise cu un scârțâit lung, iar toți cei din salon se întoarseră în același timp. Un preot bătrân intră cu o servietă sub braț, urmat de tatăl meu.

Pentru o secundă, am uitat să respir.

— Tată?

Victor Bennett nu se uită la mine. Purta paltonul bleumarin pe care îl îmbrăca doar la înmormântări și la întâlniri unde voia să pară mai bogat decât era. Pe guler avea o urmă albă de făină, de parcă venise direct din brutăria noastră falimentară.

— Sofia, spuse el. Nu face scena mai grea decât este.

— Ai știut că mă voi căsători în seara asta?

— Am semnat pentru tine.

— Nu sunt un colet.

— Ești fiica mea.

— Tocmai de aceea trebuia să mă întrebi.

Luca încă ținea încheietura Elenei, dar îi dădu drumul. Pe pielea ei rămăsese o dungă roșie. El observă și își strânse maxilarul.

— Toată lumea afară, spuse el.

— Luca, interveni tatăl meu, nu avem timp pentru sensibilități.

— Ieși.

Vocea lui nu era ridicată. Nici nu trebuia.

Bărbatul cu cicatrice plecă primul. Preotul îl urmă, strângându-și servieta. Tata rămase în prag.

— Datoria trebuie plătită până la miezul nopții, spuse el. Altfel, banca ne ia brutăria și casa.

— Banca? am întrebat. Credeam că Luca a cumpărat datoria.

Tata își umezi buzele.

— Detaliile nu contează.

— Pentru mine contează.

Luca se întoarse spre el.

— Ai spus că fiica ta va veni de bunăvoie.

— A venit.

— A venit crezând că discută despre acte.

Tata privi în sfârșit spre mine. În ochii lui nu era regret. Era teamă.

— Dacă pleci, ne pierdem casa.

— Și dacă rămân?

Nimeni nu răspunse.

La ora opt și zece minute, Elena mă duse într-o cameră mică de lângă bibliotecă. Pe masă se afla mapa maro. Lemnul mirosea a fum vechi, iar un bec galben tremura deasupra noastră.

— Deschide-o, am spus.

— Nu aici.

— Atunci unde?

— În locul unde Luca nu poate fi auzit.

— Credeam că problema este că nu vrea să audă.

Elena își trecu degetul peste urma roșie de pe încheietură.

— Problema este că, de când a murit tatăl nostru, Luca nu mai are încredere în nimeni. Nici măcar în mine.

— De ce?

— Pentru că toți cei care i-au jurat loialitate au încercat să-i ia ceva.

— Iar tu ce încerci să-i iei?

Zâmbetul ei nu ajunse la ochi.

— Șansa de a face cea mai mare greșeală din viața lui.

La ora opt și jumătate, m-am întors în salon. Luca stătea singur lângă fereastră, privind lacul întunecat. Ploaia lovea geamul, iar munții dispăruseră în ceață.

— De ce ai acceptat? m-a întrebat fără să se întoarcă.

— Pentru că tata mi-a spus că altfel pierde totul.

— Și dacă te-a mințit?

— Atunci am venit până aici ca să aflu.

Se întoarse. Era atât de aproape încât trebuia să-mi ridic bărbia.

— Nu vreau o soție care se teme de mine.

— Atunci nu te mai purta ca un om de care trebuie să mă tem.

— Nu știi cine sunt.

— Nici tu nu știi cine sunt eu.

Pentru prima dată, chipul lui se încordă nu de furie, ci de surpriză.

Elena apăru la ușă cu mapa lipită de piept.

— Luca, trebuie să vorbim.

— Despre document?

Ea încremeni.

— Știai?

— Știu că ai găsit ceva în biroul tatei.

Tata apăru în spatele ei.

— Nu deschide mapa, spuse el.

— De ce? am întrebat.

— Pentru că, după ce vei citi, nu vei mai putea pretinde că această căsătorie este doar despre datoria mea.

Luca făcu un pas spre el.

— Ce ai făcut, Victor?

Tata își duse mâna la buzunar, iar fața îi deveni albă.

— Eu? Nimic. Totul a început cu tatăl tău.

În clipa aceea, de pe hol se auzi un telefon vibrând. Elena scoase aparatul, privi ecranul și scăpă telefonul pe podea.

— Cine era? am întrebat.

Ea ridică ochii spre Luca.

— Avocatul lui. A spus că poliția a găsit mașina lui Andrei în vale.

Luca nu se mișcă.

— Andrei este mort de trei ani, spuse el.

Elena își apăsă palma pe gură.

— Tocmai asta e problema. În mașină era o înregistrare făcută în noaptea în care a dispărut…

Și înainte ca cineva să mai spună ceva, telefonul vibră din nou, iar pe ecran apăru un mesaj de la un număr necunoscut…

PARTEA 3

Mesajul conținea o singură fotografie. Era neclară, făcută noaptea, dar chipul bărbatului din imagine se vedea suficient.

Andrei.

Stătea lângă mașina neagră, cu trei ani mai tânăr și cu o mapă maro sub braț. În spatele lui se afla aceeași poartă de fier prin care intrasem în acea dimineață.

Luca luă telefonul din mâna Elenei.

— Cine ți-a trimis asta?

— Nu știu.

— Minți.

— Nu te mint!

Vocea ei se frânse. Eu am simțit cheia din alamă apăsându-mi coastele prin buzunar. O strângeam atât de tare încât marginea ei îmi intrase în palmă.

— Deschidem mapa, am spus.

Tata se repezi înainte.

— Nu ai dreptul.

— Ea are, răspunse Luca.

— Este fiica mea!

— Și nu este proprietatea ta.

Luca smulse mapa de pe masă și o așeză în fața mea. Mâinile îmi tremurau, dar am desfăcut catarama.

Înăuntru se afla un contract de căsătorie, însă nu cel pe care îl văzusem la hotel. Pe prima pagină apăreau numele meu și al lui Luca, iar sub ele o clauză scrisă cu litere mici: soția urma să preia răspunderea juridică pentru toate bunurile familiei Moretti în cazul incapacității sau dispariției soțului.

— Asta este o capcană, am șoptit.

— Da, spuse Elena.

Luca răsfoi paginile. Când ajunse la ultima, chipul lui se schimbă.

— Semnătura mea este falsă.

— Nu doar a ta, spuse tata.

Pe spatele contractului se afla o copie a unui registru financiar. Plăți lunare către trei bărbați, transferuri către o firmă din străinătate și, la final, o sumă uriașă plătită cu o săptămână înainte de sosirea mea.

Destinatarul era Victor Bennett.

M-am uitat la tatăl meu.

— Ai vândut datoria.

— Am încercat să salvez brutăria.

— M-ai vândut pe mine.

— Nu știam că vor să-l omoare pe Luca!

Luca ridică brusc privirea.

— Cine?

Telefonul Elenei începu să redea înregistrarea găsită în mașină. Mai întâi se auzi motorul unei mașini și o respirație grăbită. Apoi vocea tatălui lui Luca, mort de trei ani.

— Dacă Luca dispare, totul trece prin contract. Mireasa va semna fără să știe. Victor se ocupă de fată.

Vocea lui Andrei răspunse:

— Iar dacă Luca nu moare?

— Atunci îl facem să pară vinovat pentru dispariția ta.

În salon se făcu liniște.

Luca se sprijini de masă. Pentru prima dată, părea că înălțimea lui nu-l mai proteja de nimic.

— Tatăl meu a ordonat asta?

— Da, spuse Elena. Iar omul care a primit banii pentru a te elimina a fost Andrei. Dar Andrei s-a răzgândit și a fugit.

— De ce a lăsat mașina?

Elena își șterse lacrimile.

— Pentru că nu a fugit. A fost ucis.

Tata se prăbuși într-un fotoliu.

— Eu doar am semnat actele, murmură el.

— Ai știut destul, am răspuns.

Luca se uită la mine. În ochii lui nu mai era așteptarea respingerii. Era rușinea unui om care mă adusese în casă fără să-mi spună că podeaua fusese pregătită să se rupă.

— Sofia, nu trebuie să te căsătorești cu mine.

— Știu.

— Poți pleca acum.

— Și tu?

— Eu am trăit toată viața în mijlocul acestor oameni. Dar tu nu ai de ce să plătești pentru ei.

În acea clipă, un glas necunoscut se auzi din difuzorul telefonului. Înregistrarea nu se terminase.

— Dacă în seara asta Luca nu semnează transferul, femeia pleacă din conac într-o cutie.

Elena țipă. Tata încremeni. Luca își întoarse capul spre ușa principală.

Afară, porțile de fier se deschideau singure.

Iar pe alee intrau două mașini fără numere…