PARTEA 4 — Fosta mea soție împingea doi bebeluși pe un drum pustiu, iar zâmbetul logodnicei mele a dispărut brusc

PARTEA 4

Telefonul doctorului vibra încă în mâna lui când am ieșit din încăpere. Pe coridor, un copil plângea în brațele unei asistente, iar sunetul acela simplu și obosit se amesteca în capul meu cu vocea Nataliei din înregistrare.

Nu îl contactați. El nu mai vrea să audă de ea.

Cuvintele ei îmi intrau în minte ca niște pași pe o scară întunecată.

— Cine are acces la adresa mea? am întrebat.

Doctorul Radu își scoase ochelarii și îi șterse cu un șervețel.

— Doar administrația, laboratorul și persoana care a făcut cererea inițială. Dar cererea de ștergere a fost trimisă cu parola dumneavoastră.

— Eu nu am primit niciodată o parolă.

Natalia stătea lângă ușă. Își ținea telefonul cu ambele mâini.

— Andrei, trebuie să plecăm de aici.

— Tu pleci unde?

— Acasă. Vorbim liniștiți.

— Nu mai vreau să vorbim liniștiți. Vreau să aud tot.

Telefonul ei sună. Pe ecran apăru numele avocatului care se ocupase de contractul de nuntă.

Natalia răspunse tremurând.

— Da?

Ascultă câteva secunde, apoi se întoarse spre mine.

— Avocatul spune că trebuie să mă retrag din orice discuție până verificăm situația.

— Verificăm ce situație?

Ea închise telefonul.

— Nu știu.

Doctorul își ridică privirea.

— Domnule Marcenko, v-am recomandat să nu mai folosiți acea adresă electronică până când nu este securizată. Cererea de ștergere a arhivei a fost blocată automat, dar cineva a încercat și să modifice datele de contact ale doamnei Elena.

Elena își strânse buzele.

— De aceea nu m-au sunat când am cerut confirmarea?

— Probabil, răspunse medicul.

Am privit-o pe Natalia.

— Cât timp ai avut acces la conturile mele?

— Nu am umblat în conturile tale.

— Atunci cine a trimis cererea?

Ea tăcu.

La recepție, imprimanta porni brusc. Hârtia ieși cu un zgomot sacadat. Asistenta o luă și veni spre noi.

— Este o copie a solicitării originale, spuse ea. Uitați semnătura digitală.

Pe foaie apărea numele meu, dar sub el era un număr de identificare pe care nu îl recunoșteam.

Doctorul îl privi și oftă.

— Acesta nu este identificatorul dumneavoastră. Este al unei firme de administrare a dosarelor. Firma aparține tatălui doamnei Șevciuc.

Natalia își duse mâna la frunte.

— Tata doar ne ajuta cu actele nunții.

— Și cu ștergerea vieții mele? am întrebat.

— Nu știam ce face.

— Dar știai că rezultatul există.

— Da.

— Știai că Elena te căuta.

— Da.

— Știai că sunt copiii mei.

Natalia închise ochii.

— Da.

De data aceasta, nu a mai încercat să se apere.

În acea seară, în garsoniera mea, am ascultat înregistrarea încă o dată. Laptopul era așezat pe masa din bucătărie, lângă o cană cu ceai uitată și lângă lista nunții. Natalia venise după mine, dar nu o lăsasem să intre. Îmi ceruse să discutăm măcar zece minute.

— Nu am vrut să te pierd, spusese prin ușă.

— M-ai pierdut în ziua în care ai hotărât că adevărul îți aparține.

A doua zi, am mers la firma tatălui ei. Clădirea avea pereți de sticlă și un hol atât de lustruit, încât vedeam în podea reflexia pantofilor mei.

Tatăl Nataliei, Ștefan Șevciuc, mă aștepta într-un birou cu perdele grele. Pe masă avea un dosar maro și ochelarii așezați peste el.

— Fiica mea a făcut o greșeală, spuse el.

— A ascuns doi copii.

— A luat o decizie din teamă.

— Și dumneavoastră ați folosit datele mele ca să ștergeți urmele.

Ștefan își împinse ochelarii spre marginea mesei.

— Nu aș folosi cuvântul „șterge”. Am încercat să evit un scandal.

— Pentru cine?

El nu răspunse.

— Firma dumneavoastră a transmis cererea către clinică.

— La rugămintea Nataliei.

În clipa aceea, am înțeles că nu mai era o simplă minciună între doi oameni. Era o rețea de tăceri, semnături și telefoane, construită ca să mă țină departe de copiii mei.

Am scos telefonul și am pornit din nou înregistrarea. Vocea Nataliei umplu biroul.

— Dacă tatăl nu primește documentul?

Ștefan deveni nemișcat.

— Opriți asta, spuse el.

— Nu. Ascultați.

— Dacă documentul ajunge la mine, iar eu nu i-l predau, clinica îl va contacta?

Pe fața lui apăru pentru prima dată frica.

Natalia, care venise după mine și intrase în birou fără să o aud, izbucni:

— Am spus asta când eram speriată!

— Ai spus-o când erai singură cu adevărul, am răspuns. Acum îl auzim toți.

Ștefan se ridică.

— Vom rezolva prin avocați.

— Deja am vorbit cu unul.

— Al cui avocat?

— Al meu.

Îi telefonasem în acea dimineață lui Mihai Dobre, un avocat recomandat de un coleg. Venise la clinică, văzuse documentele și refuzase să apere familia Șevciuc.

— Nu pot reprezenta simultan oameni ale căror declarații se contrazic, spusese el. Iar dacă datele medicale au fost accesate fără drept, problema nu mai este doar personală.

În săptămânile următoare, au venit telefoane aproape în fiecare zi.

Natalia îmi scria dimineața.

„Te rog, răspunde.”

La prânz, avocatul ei trimitea mesaje despre înțelegere, discreție și protejarea reputației.

Seara, Ștefan îmi oferea să plătească toate cheltuielile copiilor, cu condiția să nu depun plângere.

Le-am refuzat pe toate.

Nu voiam bani de la ei.

Voiam ca Matei și Luca să nu mai fie tratați ca o problemă care putea fi cumpărată.

Cea mai grea întâlnire a fost cu Natalia, la două săptămâni după ziua de pe drum. Ne-am văzut într-o sală de consiliere, cu pereți albi și două scaune așezate față în față. Pe masă era un înregistrator mic, cu un bec verde.

— Nu trebuie să facem asta, spuse ea.

— Ba da.

— Încă te iubesc.

— Poate. Dar iubirea ta a venit cu uși încuiate.

Ea își frământă mânecile bluzei.

— Spune-mi ce vrei să auzi.

— Nu vreau să-mi spui ceva. Vreau să auzi tu.

Am apăsat butonul.

Vocea ei se auzi limpede în cameră.

— Dacă tatăl nu primește documentul?

Natalia tresări ca și cum altcineva ar fi rostit cuvintele.

— Nu eram eu, spuse.

— Ești tu.

— Eram speriată.

— Ești tu.

Ea își acoperi fața.

Înregistrarea continuă.

— Nu îl contactați. El nu mai vrea să audă de ea.

Natalia începu să plângă.

— Nu mi-am dat seama ce fac.

— Ba da. Ai pus întrebarea exactă. Ai vrut să știi dacă poate fi ținut departe.

— M-am gândit că dacă află, mă va lăsa.

— Și ai ales să mă minți ca să nu te las.

Ea ridică privirea.

— Tu și Elena v-ați fi împăcat?

— Nu știu. Poate nu. Dar aș fi știut că sunt tată.

Natalia își coborî capul. Pentru prima dată nu mai avea nicio explicație pregătită.

După câteva luni, instanța a stabilit oficial drepturile și obligațiile mele față de copii. Nu a fost o scenă spectaculoasă. Nu a strigat nimeni. Judecătoarea a citit documentele, a ascultat înregistrarea și a întrebat-o pe Elena dacă acceptă ca eu să-i văd.

— Da, a spus ea. Dar copiii au nevoie de stabilitate, nu de promisiuni.

Am încuviințat.

— Voi fi acolo.

Și am fost.

La început, Matei plângea când îl luam în brațe. Luca mă privea cu seriozitate, de parcă încerca să afle unde dispărusem în primele lui luni.

Le-am învățat diferențele.

Matei adormea când auzea apa curgând.

Luca își freca nasul de umărul meu când îi era somn.

În fiecare duminică îi duceam în parc. Le cumpăram mere coapte, iar firimiturile le rămâneau pe bărbie. Elena stătea uneori la câțiva pași, cu o carte în poală, fără să mă supravegheze și fără să mă ierte înainte de vreme.

Asta a fost prima formă de liniște pe care am învățat-o.

Am renunțat la nunta cu Natalia. Restaurantul a returnat avansul, iar lista invitaților a rămas într-un sertar. Nu am aruncat-o. Nu pentru că mai însemna ceva, ci pentru că unele lucruri trebuie păstrate ca să nu uiți cât de aproape ai fost de o viață construită pe o minciună.

Natalia s-a mutat din oraș. După o vreme, tatăl ei a închis firma de administrare a dosarelor. Nu m-am bucurat. Aveau să răspundă pentru ce făcuseră, iar eu nu mai voiam să-mi petrec viața urmărindu-le pedeapsa.

Într-o dimineață de noiembrie, când primii fulgi se topeau pe pervaz, am primit ultimul mesaj de la Natalia.

„Dacă într-o zi vei putea să mă ierți, aș vrea să vorbim. Nu ca să ne împăcăm. Doar ca să nu rămânem străini.”

Am citit mesajul de trei ori.

Apoi i-am răspuns.

„Îți doresc să găsești liniște. Eu am nevoie să o păstrez pe a mea.”

Nu am mai adăugat nimic.

În acea după-amiază, Matei și Luca au venit la mine. Elena mi i-a lăsat la ușă, iar ei au intrat alergând spre camera pe care o pregătisem pentru amândoi. Pe perete erau două desene cu animale, unul făcut cu creion maro, celălalt cu galben.

Luca a găsit într-o cutie clema mică în formă de lună. O păstrasem din ziua de pe drum, după ce Elena mi-o dăduse când am întrebat-o dacă pot avea un lucru al lor.

— Tata, ce este? m-a întrebat el.

Am prins clema între degete. Marginile ei erau încă zgâriate.

— Este începutul unei povești pe care am întârziat să o înțeleg.

Matei mi-a luat mâna.

— Acum ai înțeles?

M-am uitat la amândoi.

— Acum nu mai plec.

Am prins clema galbenă de luna de pe frigider, unde atârna desenul lor. Afară ningea încet, iar în bucătărie mirosea a pâine prăjită și a lapte cald.

Unele adevăruri vin prea târziu.

Dar, dacă ai curajul să rămâi, pot deveni începutul unei case.

De data aceasta, am rămas.