Tatăl meu a așteptat toată viața un fiu, dar într-o toamnă noi, cele opt fiice ale lui, am venit cu un camion plin de lemn și am construit casa pe care credea că nu i-o va dărui nimeni

Tatăl meu a rămas nemișcat pe verandă când cele opt fiice ale lui au coborât din mașini, iar un camion încărcat cu lemn s-a oprit lângă gardul ruginit.

— Ce înseamnă toate astea? a întrebat el, strângând bastonul din lemn atât de tare, încât i s-au albit degetele.

Vera, sora mea cea mare, a făcut un pas înainte. Pe haina ei veche atârna un nasture prins cu ață albastră, exact cum îl învățase tata să repare lucrurile când era copilă.

— Îți construim o casă nouă, tată.

Fața lui s-a înăsprit.

— Cu ce drept?

— Cu dreptul pe care ni l-ai dat când ne-ai învățat să nu renunțăm niciodată.

În spatele nostru, Nadia ținea sub braț echerul vechi al tatei. Galina și Tatiana verificau planurile. Liuba împărțea muncitorilor mănuși, Katia și Olga scoteau scândurile din camion, iar mezina, Svetlana, striga deja la șofer să nu lovească fântâna.

Tata s-a uitat la noi ca la niște străine.

Toată viața lui a așteptat un fiu.

Când s-a născut Vera, a zâmbit și i-a spus mamei că băiatul va veni data viitoare. Apoi am apărut noi, una câte una. Nadia. Liuba. Gemenele, Galina și Tatiana. Katia. Olga. La urmă, Svetlana.

Opt fete. Niciun băiat.

În sat, bărbații glumeau pe seama lui, iar tata tăcea, cu țigara fumegându-i între degete. Nu ne-a lovit niciodată. Ne-a cărat prin zăpadă, ne-a reparat păpușile și, într-o iarnă, a cioplit opt căluți de lemn fiindcă nu avea bani pentru jucării.

Dar când îl întrebau câți copii are, răspundea mereu:

— Opt fiice…

Pauza aceea ne durea mai mult decât orice cuvânt.

Acum casa veche se prăbușea în jurul lui. La șaptezeci și cinci de ani, tata căzuse pe verandă și zăcuse aproape o oră până îl găsise un vecin. Îl rugasem să vină la una dintre noi.

— Aici sunt îngropată mama voastră, spusese el. Aici rămân.

Vera a ridicat dosarul cu planurile. Tata a observat colțul îndoit, apoi echerul, apoi camionul. Mâna i-a început să tremure când s-a întins spre dosar…

PARTEA 2

Mâna lui s-a închis peste dosar, dar Tatiana l-a tras repede la piept.

— Nu încă, a spus ea.

Tata a privit-o nedumerit.

— Ce înseamnă „nu încă”?

— Mai întâi trebuie să vezi casa.

— Eu știu să construiesc o casă.

— Știm, a răspuns Galina. Tocmai de aceea nu o construim pentru tine. O construim cu tot ce ne-ai învățat.

A doua zi, curtea s-a umplut de zgomote. A venit o macara, apoi șase muncitori din district, cu grinzi, beton, izolație și foi strălucitoare pentru acoperiș. Tata stătea sub mesteacăn, în jacheta lui de lucru decolorată, și privea fără să clipească.

Cred că se aștepta să obosim. Să ne certăm. Să plecăm după două zile, fiecare în orașul ei, lăsându-l din nou singur printre pereții crăpați.

Dar Vera ținea socoteala fiecărui bănuț. Nadia gătea pentru muncitori în bucătăria de vară. Liuba verifica fiecare livrare și se certa cu furnizorii care încercau să ne înșele. Galina și Tatiana se ocupau de autorizații, iar Katia și Olga cărau scânduri și curățau fundația.

Svetlana, care cândva alerga desculță prin curte cu panglici în păr, devenise șefa întregului șantier.

— Ridică grinda cu încă trei centimetri! striga ea. Tatăl meu făcea acoperișuri mai bune la vârsta ta!

Pentru prima dată după mulți ani, tata a râs. Râsul lui a fost scurt, aproape speriat.

Într-o după-amiază l-am găsit în spatele șopronului, cu rindeaua ruginită a bunicului în mâini.

— Păstreaz-o, i-am spus.

— Pentru cine?

— Pentru una dintre noi.

A clătinat din cap.

— Uneltele astea sunt pentru mâinile unui fiu.

I-am luat unealta și i-am așezat-o înapoi în palmă.

— Atunci învață-ne.

S-a uitat lung la mine. Avea ochii umezi, însă vocea i-a rămas aspră.

— Deja știți mai multe decât credeam.

În septembrie, casa avea pereți, ferestre largi, verandă acoperită și un acoperiș care strălucea arămiu în lumina serii. Înăuntru erau podele calde, o baie adevărată și o instalație de încălzire pe care tata o verifica în fiecare dimineață.

Vecinii veneau la gard. Aceiași bărbați care glumiseră cândva despre lipsa unui fiu tăceau acum, măsurând casa cu priviri invidioase.

Într-o seară, Vera l-a găsit singur pe veranda neterminată. În mâna lui era dosarul pe care refuzase să-l deschidă.

— Tată, a șoptit ea, mai este ceva acolo. Trebuie să semnezi înainte să terminăm.

Tata a deschis dosarul. A citit prima pagină de două ori, iar chipul i s-a golit de culoare.

— Cine v-a spus că intenționam să vând casa? a întrebat el…

PARTEA 3

Nimeni nu i-a răspuns imediat. Vântul a mișcat frunzele mestecenilor și le-a împrăștiat pe verandă ca pe niște bucăți de aur.

Tatiana s-a apropiat și i-a luat hârtiile din mâini.

— Nimeni, tată. Ne-ai spus tu.

— Eu? N-am spus niciodată că vând casa.

— Nu cu voce tare, a răspuns Vera. Dar de fiecare dată când priveai pereții vechi și întrebai cine ar mai vrea locul acesta după ce vei muri, noi auzeam.

Vera a desfăcut prima pagină. Nu era un contract de vânzare. Era actul prin care noua casă trecea pe numele tatei. Următoarea pagină preciza că niciuna dintre noi nu putea să o vândă, să o revendice sau să-l oblige vreodată să plece.

— Casa este a ta, i-a spus Nadia. Nu este răsplată pentru că ne-ai crescut. Asta nu s-ar putea plăti niciodată.

— Și nu este milă, a adăugat Galina. Este locul în care meriți să îmbătrânești.

Tata a privit documentele, apoi spre noi.

— Dar uneltele? Cui îi rămân?

Svetlana a scos din geantă opt cutii mici din lemn. Le făcusem din scândurile recuperate din casa veche. Pe fiecare capac era sculptat câte un nume: Vera, Nadia, Liuba, Galina, Tatiana, Katia, Olga și Svetlana.

Înăuntru se afla câte o unealtă curățată și unsă. O rindea. O daltă. Un echer. Un ciocan. Bucăți din meseria pe care tata crezuse că o poate transmite doar unui fiu.

— Ne-ai învățat pe toate, i-am spus. Doar că nu ți-ai dat seama.

Tata s-a așezat pe treaptă. Umerii îi tremurau.

Ani întregi confundase plecarea noastră cu abandonul. Crezuse că, după căsătorie, fiicele aparțineau altor familii și că numai un băiat îi putea duce numele mai departe.

— Am fost un prost, a șoptit.

Vera s-a așezat lângă el.

— Ai fost speriat.

— V-am făcut să credeți că nu sunteți suficiente.

— Știam că ne iubești, i-am răspuns. Dar știam și că aștepți pe altcineva.

Adevărul l-a frânt. Ne-a tras pe toate în brațe, una câte una, și și-a cerut iertare până când nu au mai rămas cuvinte.

S-a mutat înainte de sfârșitul lui septembrie. În prima noapte a atins pereții calzi, a deschis fiecare robinet și a stat mult timp sub lumina din bucătărie, cu lacrimile curgându-i pe obraji.

De atunci, casa n-a mai fost tăcută. Nepoții umpleau camerele în weekend, telefoanele sunau zilnic, iar tata îi învăța pe toți să lucreze lemnul.

A așteptat o viață întreagă un fiu care să-i ducă numele mai departe.

În schimb, opt fiice i-au construit o casă și au umplut-o cu tot ce avusese nevoie numele lui: iubire, râsete și o lumină care nu s-a mai stins niciodată.