M-a chemat la penthouse aproape de miezul nopții și mi-a cerut să-i joc iubita, apoi expresia lui s-a schimbat

La 11:45 într-o vineri seara, telefonul meu a vibrat atât de puternic lângă chiuvetă, încât aproape l-am scăpat în apa din cadă. Aveam șampon în păr și o mască de față care mă făcea să arăt ca o fantomă obosită.

Pe ecran era numele lui Marco Ricci.

— Domnișoară Emily?

Vocea lui a trecut prin mine înainte să apuc să respir.

— Da, domnule Ricci?

— Am nevoie de dumneavoastră în biroul meu. Acum.

— Acum înseamnă… acum?

— Înseamnă că liftul privat vă va aștepta în douăzeci de minute.

A închis.

Douăzeci de minute mai târziu, am ieșit din liftul lui privat cu adidași desperecheați, blugi și hanoracul gri pe care îl purtam când lucram până târziu. Părul ud mi se lipea de gât, iar în drum spre penthouse mă uram pentru că îmi dădusem cu balsam pe buze.

Marco a deschis ușa înainte să bat.

Purta o cămașă neagră, cu mânecile suflecate. Părul îi era răvășit, iar ochii verzi aveau acea claritate tăioasă care îi făcea pe oamenii puternici să-și verifice de două ori cuvintele.

— Intră.

Am intrat în biroul cu vedere spre Manhattan. Sub noi, orașul strălucea ca o masă plină de lame.

Marco Ricci deținea restaurante, cluburi, hoteluri și proprietăți despre care nimeni nu punea prea multe întrebări. Se spunea că imperiul lui ajungea și în locuri întunecate. Nimeni nu dovedise vreodată nimic.

Eu cunoșteam un alt Marco.

Bărbatul care îi trimitea mamei sale flori în fiecare duminică. Șeful care plătea în tăcere orele suplimentare ale angajaților epuizați. Omul care alungase un milionar din restaurantul lui după ce acesta umilise un ospătar.

De acel Marco mă îndrăgostisem cu doi ani în urmă.

— Am o problemă, a spus el.

S-a sprijinit de marginea biroului, fără să se așeze.

— Mama împlinește șaptezeci de ani weekendul viitor. Toată familia va petrece o săptămână la moșia noastră din Hamptons.

— Știu. Am rezervat florile, orchestra și meniul pentru cina de sâmbătă.

Și știam și că, în fiecare an, acea săptămână semăna mai puțin cu o aniversare și mai mult cu o ședință de judecată.

Marco și-a frecat maxilarul.

— Luna trecută, mama m-a întrebat dacă văd pe cineva.

Mi s-a strâns stomacul.

— Și?

— I-am spus că da.

Am forțat un zâmbet profesional.

— Doriți să aranjez transportul doamnei Ricci?

— Nu.

Ochii lui s-au fixat asupra mea.

— Vreau să fii ea.

Pentru o clipă, am auzit doar bâzâitul frigiderului din bar.

— Ea cine?

— Iubita mea.

Am râs. Un râs scurt, prostesc, disperat.

Marco nu a zâmbit.

— Vrei să pretind că suntem împreună?

— Șapte zile.

— În fața mamei tale, a surorilor, a verilor, a unchilor și a tuturor oamenilor pe care i-au invitat?

— Exact.

Mi-am atins fără să vreau brățara subțire de la încheietură. De ea atârna o cheiță mică din aramă, pătată la un colț. Marco mi-o dăruise cu doi ani înainte, după ce găsisem într-un depozit cutia cu scrisorile mamei lui. Îmi spusese că unele uși se deschid doar pentru oamenii care observă lucrurile mici.

Pentru el fusese un gest simplu.

Pentru mine devenise o amintire pe care o atingeam ori de câte ori îmi era dor de el.

— De ce eu? am șoptit.

Marco a privit luminile orașului.

Apoi s-a întors spre mine.

Expresia i s-a schimbat atât de puțin, încât aș fi putut crede că mi-am imaginat.

— Pentru că, Emily, ești singura femeie pe care familia mea ar putea s-o creadă atunci când spune că mă iubește.

Am uitat să respir.

— Și dacă refuz?

— Îți măresc salariul și îți cer scuze.

— Iar dacă accept?

— Îți promit că nu te voi pune niciodată într-o situație în care să te simți în nesiguranță.

Am vrut să întreb dacă doar siguranța era problema. Dacă el își dădea seama cât de crud era să-mi ceară să joc o iubire pe care o ascunsesem doi ani.

În schimb, am spus:

— Care sunt regulile?

Marco s-a apropiat. Prea aproape.

— În fața lor, nu-mi spui domnule Ricci. Îmi spui Marco. Mă ții de mână. Zâmbești când te ating. Și nu lași pe nimeni să creadă că între noi există ceva fals.

— Asta sună mai mult ca o amenințare decât ca un contract.

— Atunci citește contractul.

A scos dintr-un sertar o mapă subțire și a așezat-o pe birou. Deasupra era o fotografie a întregii familii Ricci, făcută cu un an înainte. În spatele lor, lângă fereastră, stătea un bărbat pe care nu-l recunoșteam.

În clipa în care am atins mapa, telefonul lui Marco a sunat.

S-a uitat la ecran și a devenit palid.

— Nu răspunde, am spus.

— Dacă e cine cred eu, trebuie să răspund.

A apăsat butonul verde.

O voce de bărbat s-a auzit prin difuzor:

— Marco, dacă vii la Hamptons cu fata aceea, mama nu va apuca să-și termine aniversarea.

Marco a închis telefonul și a împins mapa spre mine.

— Acum înțelegi de ce am nevoie de tine.

Am întins mâna spre coperta ei, fără să știu că, înăuntru, mă aștepta primul lucru care putea distruge familia Ricci…

PARTEA 2

Degetele mele au atins coperta neagră a mapei, dar Marco mi-a prins încheietura înainte să o deschid.

— Nu aici, a spus.

— Tocmai mi-ai spus că viața mamei tale ar putea fi în pericol.

— Și tocmai de aceea nu vreau să citești documentele într-un birou cu pereți de sticlă.

La 12:08 noaptea, m-a dus într-o cameră mică din spatele bibliotecii. Nu avea ferestre. Doar un seif, o masă de mahon și o lampă verde care arunca o lumină bolnăvicioasă peste podea.

Marco a încuiat ușa.

— Cine era la telefon?

— Unchiul meu, Stefano.

— Cel care conduce partea financiară a companiei?

— Cel care pretinde că o conduce.

A deschis seiful și a scos mapa. Înăuntru se aflau contracte, copii după transferuri bancare și fotografii surprinse noaptea, în parcarea unui depozit.

Am simțit cum mi se răcește pielea.

— Ce caută toate astea la tine?

— Le-am găsit acum trei săptămâni. Stefano a mutat bani din fundația mamei în firme care nu există. Dacă îl confrunt direct, va spune că sunt falsuri și va distruge orice urmă.

— Atunci de ce mergem la Hamptons?

— Pentru că acolo va semna actele prin care preia definitiv consiliul de administrație.

Am ridicat privirea.

— Iar eu sunt decorul?

— Ești singura persoană din afara familiei care poate sta lângă mama mea fără să-i trezească suspiciuni.

— Sunt asistenta ta, Marco. Nu o spioană.

— Știu.

— Și dacă lucrurile devin periculoase?

A făcut un pas spre mine. În cameră mirosea a lemn ceruit și cafea rece.

— Atunci te scot de acolo, chiar dacă trebuie să-mi distrug toată familia.

Cuvintele lui au rămas între noi ca un foc aprins.

A doua zi, la ora șapte dimineața, am primit un telefon de la mama lui, Teresa. Mă aflam în bucătăria apartamentului meu, încercând să beau cafea dintr-o cană ciobită.

— Emily, draga mea, Marco mi-a spus că vii cu noi.

Am privit spre cheița de aramă de la încheietură.

— Mi-a spus că ar fi important pentru dumneavoastră.

— Nu pentru mine. Pentru el. Băiatul acela crede că poate ascunde totul în spatele unei fețe reci.

— Nu știu dacă sunt potrivită pentru rolul acesta.

Teresa a râs încet.

— Dacă ai reușit să lucrezi cu el doi ani fără să fugi, ești mai potrivită decât oricine.

La ora zece, Marco a venit să mă ia. Purta un palton bleumarin și ținea în mână o cutie lungă, legată cu o panglică albă.

— Ce este?

— Rochia pentru cina de sâmbătă.

— Nu pot accepta cadouri de la șeful meu.

— Nu e un cadou. E parte din înțelegere.

— Iar dacă arăt ridicol?

— Nu ai cum.

Am deschis cutia. Rochia era verde închis, simplă, cu mâneci lungi. În buzunarul interior am găsit un bilețel scris de mâna lui: „Nu trebuie să te prefaci că ești suficientă.”

Am închis ochii.

El nu știa cât de mult mă durea să citesc acele cuvinte.

Drumul spre Hamptons a fost tăcut până când telefonul lui a început să sune continuu. Mesaje. Apeluri. Notificări.

— Cine te caută?

— Stefano.

— Ce vrea?

Marco mi-a întins telefonul.

Pe ecran era o fotografie cu mine ieșind din clădirea lui, cu părul ud și hanoracul gri. Sub imagine scria: „Fata asta nu este cine crezi.”

Am simțit că mi se strânge gâtul.

— M-a urmărit?

— Probabil.

— Și totuși mă duci acolo?

— Dacă rămâi în Manhattan, devii o țintă singură.

A urmat o pauză.

— Marco, de ce ai ales tocmai pe mine?

A strâns volanul până i s-au albit degetele.

— Pentru că te cunosc.

— Nu suficient.

— Mai mult decât crezi.

La poarta moșiei, doi paznici ne-au verificat mașina. Casa albă, cu obloane albastre, era plină de rude. Muzica se auzea până în grădină.

Teresa ne aștepta pe trepte.

Marco mi-a întins mâna.

— De acum, nu mai ești asistenta mea.

— Ce sunt?

El și-a înfășurat degetele în jurul celor ale mele.

— Femeia pe care am ales-o.

În salon, Stefano ne privea de lângă șemineu. Avea un zâmbet larg și un pahar de coniac între degete.

— În sfârșit, a spus el. Fata despre care Marco nu ne-a spus nimic.

— Stefano, a răspuns Marco.

— Vino să-mi saluți logodnica, băiete.

Zâmbetul lui Marco a dispărut.

— Nu sunt logodit.

— Încă nu, a spus Stefano. Dar familia a pregătit deja actele.

Teresa a scăpat lingurița din mână. Metalul a lovit farfurioara cu un clinchet ascuțit.

Marco s-a întors spre mine.

— Emily, urcă în camera ta.

— Nu.

— Nu e o cerere.

— Atunci nu mai pretinde că sunt iubita ta. Dacă intru în povestea asta, rămân lângă tine și când devine urâtă.

Pentru prima dată, Stefano nu mai zâmbea.

— Ce curajoasă, a murmurat.

— Nu, am spus. Doar m-am săturat să fiu tratată ca un obiect.

În acea noapte, la ora 1:17, cineva a intrat în camera mea. Nu am văzut decât o siluetă fugind pe coridor și o cheiță de metal căzută lângă ușă.

Era identică celei de la brățara mea.

Pe pat, sub pernă, se afla un bilețel.

„Dacă vrei să afli de ce te-a ales Marco, întreab-o pe Teresa ce s-a întâmplat în noaptea în care tatăl lui a murit.”

Am coborât spre salon cu bilețelul în mână. Teresa era singură, lângă fereastră, ținând o fotografie veche.

— Ce s-a întâmplat în noaptea aceea? am întrebat.

Ea a ridicat ochii spre mine, iar chipul i s-a golit de culoare.

— Marco nu ți-a spus?

— Ce să-mi spună?

Teresa a întors fotografia. Pe spate era scris numele meu, cu o dată de acum douăzeci și unu de ani.

— Că tu ai fost motivul pentru care soțul meu a lăsat totul în urmă…

PARTEA 3

— Că tu ai fost motivul pentru care soțul meu a lăsat totul în urmă, a terminat Teresa.

Am rămas nemișcată în salonul întunecat. La 1:26 dimineața, focul din șemineu trosnea, iar fotografia tremura între degetele ei.

— Nu înțeleg.

— Nici eu nu am înțeles atunci. Tatăl lui Marco a avut o fiică înainte să mă cunoască. O fetiță care a dispărut după ce mama ei a murit.

Am privit fotografia. În ea era un copil cu ochi mari și o pată mică, în formă de semilună, sub bărbie.

Am dus mâna la propria piele.

Pata aceea o aveam și eu.

— Nu, am șoptit.

Teresa a inspirat tremurat.

— Marco te-a găsit acum doi ani. Nu întâmplător te-a angajat.

În spatele meu, podeaua a scârțâit.

Marco stătea în ușă.

Fața lui era albă.

— Mamă, trebuia să-i spun eu.

— Ai avut doi ani, a răspuns Teresa.

M-am întors spre el.

— M-ai angajat pentru că ai crezut că sunt sora ta?

— La început, am bănuit. Apoi am făcut testele.

— Ce teste?

— Analiza genetică. A confirmat că avem același tată.

Mi s-au înmuiat genunchii. M-am sprijinit de spătarul unui fotoliu, iar pielea aspră a lemnului mi-a zgâriat palma.

— Și tu ai știut?

— Da.

— Doi ani?

Marco a făcut un pas spre mine.

— Am vrut să-ți spun de sute de ori.

— Dar nu mi-ai spus.

— Pentru că Stefano controla compania, oamenii și poliția locală. Tatăl nostru a murit după ce a încercat să-l demascheze. Dacă lumea afla că ai apărut, deveneai cea mai vulnerabilă piesă din familie.

— Eu nu sunt o piesă.

— Știu.

— Nu, nu știi. M-ai lăsat să mă îndrăgostesc de tine fără să-mi spui că suntem rude.

Marco a închis ochii ca și cum l-aș fi lovit.

— Emily, nu ești sora mea biologică. Tatăl meu nu era tatăl tău. Mama ta a folosit numele lui ca să te protejeze, dar analiza genetică a arătat că nu există legătură între noi.

Tăcerea a devenit aproape dureroasă.

— Atunci cine sunt eu pentru familia ta?

Teresa a deschis un sertar din masă și a scos un plic alb, sigilat cu ceară roșie.

— Fiica femeii care a încercat să-l salveze pe soțul meu.

Marco a rupt sigiliul.

Înăuntru se afla o declarație semnată de tatăl lui, o copie a unui registru de adopție și o fotografie cu mama mea, tânără, stând lângă el în fața unei case din Queens.

— Mama ta și tatăl meu au descoperit că Stefano fura din companie, a spus Teresa. În noaptea în care el a murit, mama ta te-a ascuns într-un centru de plasament. A schimbat numele tău și a dispărut.

— De ce nu mi-a spus nimeni?

— Pentru că a murit înainte să poată.

Mi-am simțit pieptul gol.

Marco s-a apropiat suficient încât să-i aud respirația.

— Te-am ales pentru contract fiindcă știam că poți ajuta la demascarea lui Stefano. Dar te-am ales și pentru că…

— Nu termina propoziția dacă este o minciună.

— Te iubesc, Emily.

Cuvintele au căzut între noi fără apărare.

Teresa și-a dus mâna la gură.

Eu am simțit că tot ce ascunsesem doi ani se rupe în interiorul meu.

— De când?

— Din ziua în care te-am văzut certând un client care umilise un ospătar. Ai stat acolo tremurând, dar nu ai plecat.

Am râs cu ochii plini de lacrimi.

— Eu m-am îndrăgostit de tine în ziua în care ai trimis flori mamei tale.

Marco a făcut încă un pas. De data aceasta nu m-am retras.

Ușa salonului s-a deschis brusc.

Stefano a intrat cu doi bărbați în urma lui.

— Ce scenă emoționantă, a spus el. Păcat că declarația aceea nu valorează nimic.

— Ai intrat într-o proprietate privată, a spus Marco.

— Proprietatea mea, până dimineață.

A aruncat pe masă un dosar gros.

— Mama ta va semna transferul consiliului la micul dejun. Iar dacă refuză, poliția va primi înregistrarea în care tu recunoști că ai furat documentele companiei.

Marco s-a întors spre mine.

— Ce înregistrare?

Stefano a zâmbit.

Atunci, din buzunarul meu, telefonul a vibrat. Primisem un mesaj de la un număr necunoscut.

„Emily, nu-i spune lui Marco că ai găsit camera din biroul lui. Dacă o faci, omul din casa asta va muri înainte de răsărit.”

Am ridicat privirea spre Stefano.

El încă zâmbea.

Dar în spatele lui, unul dintre bărbați își dusese mâna la buzunar, iar în clipa următoare luminile casei s-au stins toate…