PARTEA 4 — M-a închis cu cele trei fiice lângă spălătorie, iar în fața invitaților zâmbetul soacrei a dispărut brusc

PARTEA 4

— A doua voce este a medicului care a declarat accidentul, a continuat inspectorul.

Radu a pus telefonul pe difuzor.

În sufragerie, nimeni nu mai respira normal.

— Cine era medicul? am întrebat.

— Doctorul Damian Varga, a răspuns inspectorul. Era angajat temporar la clinica privată a lui Radu și a primit o sumă mare de bani în noaptea în care Viktor a murit.

Radu a închis ochii pentru o clipă.

— Trimiteți totul procurorului. Acum.

— Deja am făcut-o. Un echipaj este pe drum.

Margarita s-a întors spre Radu.

— Nu poți face asta. Fundația va fi distrusă, oamenii pe care îi ajutăm vor rămâne fără nimic.

— Fundația a fost distrusă în clipa în care ai început să furi bani de la copii, a spus el.

— Eu am ținut familia aceasta în picioare!

— Nu. Ai ținut-o închisă.

Pavel a încercat să ajungă la servieta Nadiei. Avocata a făcut un pas în lateral, iar un invitat i-a blocat drumul.

— Nu pune mâna pe acte, a spus domnul Ionescu.

Pavel l-a privit cu ură.

— Nu înțelegeți nimic.

— Înțeleg că banii mei au plătit camera în care au dormit copiii aceștia, a răspuns bătrânul.

Radu a sunat la biroul lui.

— Opriți toate conturile fundației. Revocați accesul Margaritei și al lui Pavel. Vreau audit complet și protecție pentru angajații care depun mărturie.

Margarita s-a apropiat de mine. Avea fața udă, deși nu plângea. Era doar transpirată.

— Olena, ascultă-mă. Am făcut ce trebuia pentru familie.

— M-ai închis lângă spălătorie.

— Te-am protejat de lume.

— Mi-ai luat actele, banii și soțul, apoi mi-ai spus că sunt inutilă.

— Fetele aveau nevoie de disciplină.

— Fetele aveau nevoie de o mamă care să le apere. Iar tu ai încercat să le convingi că nu merită să existe.

Margarita a întins mâna spre mine, dar eu am făcut un pas înapoi.

Pentru prima dată, nu mai încercam să o liniștesc.

Nu mai încercam să-i explic durerea mea.

Ușa s-a deschis. Au intrat doi polițiști și o femeie de la parchet. În aceeași clipă, telefonul unuia dintre invitați a redat automat fragmentul înregistrării.

Vocea Margaritei s-a auzit limpede:

„Trei fete inutile. Ce femeie aduce unei familii dacă nu poate naște un băiat?”

Margarita a tresărit.

Apoi a ascultat propriile cuvinte până la capăt.

„Olena nu trebuie să știe că transferurile pleacă din contul fundației.”

Fața ei s-a golit.

— Opriți asta, a murmurat.

Nimeni nu a apăsat pe nimic.

— Eu am spus toate acestea? a întrebat ea, privind în jur.

— Da, a răspuns Radu. Tu.

Pavel a încercat să vorbească cu unul dintre polițiști.

— Am fost obligat.

— Veți explica totul la secție, i-a spus femeia de la parchet.

Margarita s-a uitat la mine.

— Olena, spune-le că am fost o mamă bună.

Am simțit o durere veche în piept, dar nu mai era frică. Era oboseala unei femei care tocmai își dăduse seama cât timp își ceruse voie să respire.

— Ai fost mama lui Viktor, am spus. Dar nu ai fost niciodată bună cu noi.

Polițistul i-a cerut să-l însoțească. Margarita a privit spre ușa de la etaj, spre camera în care îmi ținuse copiii. Apoi spre masa plină de lumânări și farfurii.

— Veți regreta, a șoptit ea.

— Nu, i-am răspuns. Voi regreta doar că am așteptat atât.

În acea noapte, am ieșit din casă cu fetele înfășurate în haina lui Radu. Ploua încă. Ana ținea broscuța galbenă de lemn în buzunar, fiindcă o luasem din camera noastră înainte să plecăm.

Mara a adormit în brațele mele pe bancheta mașinii.

Sofia a întrebat încet:

— Unde mergem?

— Într-un loc în care ușile se deschid din interior.

Am ajuns într-un apartament închiriat de Radu pentru primele săptămâni. Avea pereți albi, trei ferestre mari și o bucătărie în care mirosea a pâine caldă. Pentru mine, luxul nu a fost mobilierul. A fost liniștea.

În dimineața următoare, o avocată mi-a explicat fiecare drept, fiecare cont și fiecare act. Fondul creat de Viktor era real. Banii fuseseră recuperați treptat. Casa urma să fie vândută, iar suma să intre în fondul fetelor.

Doctorul Varga a recunoscut că primise bani pentru a modifica ora și cauza morții lui Viktor. Ancheta a dovedit că accidentul fusese provocat de frânele tăiate, iar Pavel cumpărase piesa defectă. Margarita nu fusese cea care lovise mașina, dar știa despre falsificarea actelor și îl ajutase să ascundă totul.

Nu am mers la fiecare audiere.

Am mers doar la cele în care trebuia să spun adevărul.

Într-o sală mică, câteva săptămâni mai târziu, Margarita a ascultat din nou înregistrarea. De data aceasta, nu mai avea invitați în jurul ei, nici pahare de cristal, nici fotografi ai fundației.

Avea doar un scaun, o masă și propria voce.

Când a auzit cuvântul „inutilă”, a lăsat capul în jos.

— Nu am vrut să ajungă așa, a spus ea.

— Dar ai ales asta de fiecare dată, i-am răspuns.

— Am vrut un nepot.

— Ai avut trei nepoate. Ai ales să nu le vezi.

A tăcut.

Nu m-am simțit victorioasă.

M-am simțit liberă.

Casa a fost vândută după trei luni. Când muncitorii au golit camera de lângă spălătorie, au găsit sub pat un desen al Sofiei, prins cu bandă adezivă de podea. Era o casă cu patru ferestre și patru persoane ținându-se de mâini.

În colț, Sofia scrisese cu litere strâmbe: „Aici nu ne încuiem.”

Am păstrat desenul.

Am păstrat și broscuța galbenă.

Primăvara următoare, m-am mutat cu fetele într-un oraș de lângă mare. Am început să lucrez la o fundație adevărată, una care ajuta mame singure să obțină locuințe și acte. Radu nu a devenit salvatorul nostru și nici eu nu am vrut să depind de el.

A fost martor.

A fost omul care a deschis prima ușă.

Restul le-am construit singură.

Ana a început să cânte la vioară. Sofia a umplut frigiderul cu desene colorate. Mara a învățat să doarmă fără să verifice de trei ori clanța.

Într-o seară de noiembrie, când primul strat de zăpadă se așezase pe balustradă, Mara m-a întrebat:

— Mamă, noi chiar suntem o familie?

Am lăsat cana de ceai pe masă și m-am așezat lângă ea.

— Da.

— Chiar dacă nu avem un băiat?

Am simțit cum ceva vechi se rupe definitiv în mine.

— Suntem o familie pentru că ne iubim. Nu pentru că semănăm cu dorințele altcuiva.

Mara a zâmbit și mi-a pus în palmă un desen. Erau patru broscuțe galbene sub o umbrelă uriașă.

— Tu ești cea din mijloc, a spus ea. Tu ne ții împreună.

În aceeași seară, am primit un mesaj de la Margarita.

„Vreau să vă văd. Am făcut greșeli. Pot să mă schimb. Casa aceasta a fost și a ta.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am privit spre cele trei fete, care râdeau în camera de zi, în timp ce Ana încerca să-i explice Marei cum se face un nod la șireturi.

I-am răspuns o singură dată.

„Nu mai este nevoie să mă întorc într-un loc din care am învățat să scap.”

Am blocat numărul.

Înainte de culcare, am pus broscuța galbenă pe pervaz. Lumina farului de la mal se mișca peste ea la fiecare câteva secunde, ca o respirație liniștită.

Am închis ușa camerei fetelor.

Nu ca să le țin captive.

Ci pentru că, în sfârșit, dormeau în siguranță.

Și niciuna dintre ele nu mai tremura când auzea cheia.