PARTEA 4 — Fiica mea s-a apropiat de câinele de care se temea întreaga moșie, iar bărbatul din prag a amuțit

PARTEA 4

Vocea din telefon a continuat să se audă în curtea înghețată, deși nimeni nu mai atingea aparatul căzut la picioarele lui Victor.

— Cererea a fost depusă în această dimineață. În plus, procurorul are nevoie de declarația dumneavoastră, domnule Șevciuc.

Victor a lovit telefonul cu vârful pantofului.

— Închide-l!

Alexandru nu s-a mișcat.

— Cine ești? a întrebat el.

— Avocatul care tocmai a refuzat să te mai apere, a venit răspunsul. Și să nu încerci să pleci. Poarta este supravegheată.

Legătura s-a întrerupt.

Pentru câteva secunde s-a auzit numai respirația grea a lui Titan. Câinele își sprijinea botul de genunchiul Lădei, iar fata îi mângâia urechea fără să știe că, în jurul ei, o familie întreagă se prăbușea.

Victor a fost primul care și-a recăpătat glasul.

— Este o înscenare.

Doru a băgat mâna în buzunar și a scos un aparat de înregistrare.

— Atunci ascultă-te singur.

Apăsă un buton.

Vocea lui Victor umplu curtea.

„Câinele trebuie ținut în viață. Dacă Alexandru își amintește ce a văzut, pierdem tot.”

Apoi se auzi râsul lui scurt.

„Mihai, nu-l lăsa să ajungă la medic. O să pară că a devenit agresiv și Alexandru va cere să fie adormit.”

Victor a făcut un pas spre aparat.

— Oprește asta!

— Ai spus-o tu, a răspuns Doru.

— Nu era vocea mea.

Alexandru s-a uitat la fratele lui.

— Ai vrut să-l omori pe Titan?

Victor și-a întors fața.

— Am vrut să protejez familia.

— Familia? a întrebat Alexandru. Ai torturat câinele care mi-a salvat viața.

— Tu nu știi ce s-a întâmplat în noaptea aceea!

— Tocmai de aceea ai ținut totul ascuns douăzeci de ani.

Victor a încercat să treacă pe lângă el, dar doi paznici i-au blocat drumul. Nu mai aveau armele îndreptate spre nimeni. Doar stăteau acolo, în tăcere, ca niște oameni care își dăduseră seama prea târziu de partea cui fuseseră.

Roman a venit lângă mine.

— Sofia, trebuie să știi ceva. Doru nu a venit doar pentru Alexandru.

— Ce înseamnă asta?

Doru ținea încă plicul în mână.

— Mama ta nu doar a salvat copilul. L-a crescut cu un alt nume, ca să-l țină departe de oamenii lui Victor. Copilul acela ești tu.

Am râs fără să vreau. Un sunet gol, străin.

— Eu sunt femeie.

— Copilul nu era Matei, a spus Doru. Matei era numele trecut în acte pentru a ascunde adevărul. În realitate, Elena a luat o fetiță din camera de lângă depozit. Fetița era fiica lui Alexandru.

M-am uitat la bărbatul din fața mea.

Alexandru părea că nu mai are sânge în față.

— Fiica mea? a spus el.

Doru a deschis plicul și a scos certificatul. Hârtia era îngălbenită, iar colțul din dreapta avea aceeași crestătură rotundă ca medalionul găsit în camera mea.

Pe certificat scria numele meu de la naștere: Sofia Alexandrescu.

Sub el, la rubrica tatălui, se afla numele lui Alexandru Șevciuc.

Mama îmi spusese întotdeauna că tata plecase înainte să mă nasc. Nu mă mințise despre plecare. Mă mințise despre motiv.

Alexandru a întins mâna, dar s-a oprit la câțiva centimetri de mine.

— Pot să te ating?

Nu am răspuns imediat.

Am privit spre Lada, care încă îl ținea pe Titan de lăbuța sănătoasă. Apoi am dat din cap.

Alexandru mi-a atins obrazul cu degetele tremurânde.

— Am căutat-o pe fiica mea douăzeci și cinci de ani.

— Eu am crezut că nu m-a căutat nimeni.

A închis ochii.

— Am căutat în locurile greșite și am crezut oamenii greșiți.

În spatele nostru, sirenele au început să se audă.

Victor s-a întors brusc spre mine.

— Dacă depui mărturie, îl distrugi pe Alexandru.

— Nu eu l-am distrus.

— Ești sângele lui!

— Sunt și copilul mamei mele. Iar ea a murit purtând adevărul singură.

Polițiștii au intrat în curte câteva secunde mai târziu. Victor nu a mai țipat. Când i s-au pus cătușele, s-a uitat la Alexandru, așteptând ca fratele lui să-l salveze.

Alexandru nu a făcut-o.

Mihai a fost reținut la depozit în aceeași seară. Înregistrările camerelor au arătat fiecare lovitură aplicată lui Titan, fiecare doză ascunsă în mâncare și fiecare discuție purtată cu Victor. Procurorul a redeschis dosarul incendiului, iar rămășițele Elenei au fost exhumate pentru a confirma mărturia lui Doru.

Dar pentru mine adevărata prăbușire s-a petrecut în casa mea, nu în fața poliției.

În camera mamei, la ora două dimineața, am găsit un sertar blocat. Alexandru a stat lângă mine, fără să mă grăbească.

— Vrei să-l deschidem?

— Da.

Înăuntru se afla o fotografie ruptă în două. Eu eram un bebeluș în brațele Elenei. Lângă ea stătea un tânăr Alexandru, cu fața plină de sânge și cu Titan la picioare.

Pe spatele fotografiei, mama scrisese: „Într-o zi, adevărul trebuie să aibă cui să se întoarcă.”

Am plâns fără zgomot.

Alexandru nu a încercat să mă consoleze. S-a așezat pe podea lângă mine și a plâns și el.

A doua zi, Titan a fost dus la o clinică. A avut nevoie de operație, tratament și luni de recuperare. Alexandru a vândut două dintre depozitele despre care toată lumea știa că fuseseră construite cu bani murdari și a plătit despăgubiri muncitorilor pe care Victor îi amenințase. Nu a cerut nimănui să-l ierte.

Nici mie.

Asta a fost primul lucru care m-a făcut să-l cred.

Procesul a început după șase săptămâni. Am depus mărturie despre ce văzusem în curte și despre discuțiile pe care le avusesem cu Mihai. Doru a prezentat registrele. Roman a explicat rănile lui Titan. Înregistrarea cu vocea lui Victor a fost ascultată în sala de judecată.

Când și-a auzit propriile cuvinte prin difuzoare, Victor a coborât capul.

— Opriți înregistrarea, a murmurat el.

Judecătorul nu a oprit-o.

Pentru prima dată, Victor nu mai putea controla povestea. Vocea lui îl trăda fără să-i pese că era fratele lui Alexandru, că avusese bani, oameni și uși deschise.

A fost condamnat pentru cruzime, falsificarea documentelor și participare la atacul din trecut. Mihai a primit o pedeapsă separată. Alexandru a depus mărturie împotriva lui, chiar dacă asta însemna să-și recunoască propriile tăceri.

După proces, am mers într-o cameră goală din vechea casă. Acolo locuise mama.

Patul fusese ridicat. Dulapul era deschis. Pe pervaz rămăsese doar o fotografie ruptă și o ață verde de la puloverul ei.

Nu am luat fotografia.

Am lăsat-o acolo, pentru că unele lucruri nu trebuie mutate ca să doară mai puțin.

La trei luni după acea dimineață, m-am mutat într-un apartament mic din Brașov. Am început să lucrez la o clinică veterinară, unde mă ocupam de programări și de animalele speriate. Lada avea o cameră cu pereți galbeni și desena în fiecare seară câini cu picioare uriașe.

Titan venea de două ori pe săptămână la recuperare. Mergea încet, cu o cicatrice lungă pe lăbuță, dar nu mai tremura când auzea pași.

Alexandru venea singur.

Nu îmi spunea „fiica mea” în fața altora. Îmi cerea voie să intre, îmi aducea cărți despre mama și pleca înainte să devină prea mult.

Într-o după-amiază de februarie, Lada l-a întrebat:

— Tu ești bunicul meu?

Alexandru a îngenuncheat lângă ea.

— Dacă vrei să fiu.

— Știi să faci clătite?

— Nu.

— Atunci trebuie să înveți.

A zâmbit pentru prima dată fără umbră pe față.

A învățat. Primele clătite au fost arse, iar Lada a râs atât de tare, încât Titan a ridicat capul din coș.

Într-o seară, când ningea peste oraș, am găsit pe telefon un mesaj de la Victor, trimis din închisoare.

„Sofia, putem vorbi. Sunt singur. Ai nevoie de adevărul meu.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi i-am răspuns:

„Adevărul tău a fost auzit. Viața mea nu mai are nevoie de tine.”

Am șters conversația.

Nu am simțit bucurie.

Doar liniște.

În primăvară, Alexandru mi-a dat cheile de la vechea casă. Le-am privit mult timp. Erau reci, grele și aveau aceeași zgârietură de lângă numărul șaptesprezece.

— Nu vreau moșia, i-am spus.

— Nu trebuie să vrei nimic.

— Vreau doar să știu că Titan nu va mai fi singur.

— Nu va fi.

Am păstrat cheia de la camera lui Titan și am vândut restul casei. Banii au ajuns la un adăpost pentru animale și la femei care își creșteau singure copiii. A fost singurul fel în care am putut transforma ceva putred într-un început.

În ultima zi de iarnă, Lada a atârnat prosopul cu broderia în formă de caisă pe spătarul scaunului din bucătărie. Titan dormea lângă sobă, cu botul peste lăbuțele lui.

Alexandru a pus pe masă un caiet nou.

— Ce este? am întrebat.

— Am început să scriu tot ce îmi amintesc despre mama ta.

Am deschis prima pagină. În colț, el desenase un câine negru lângă o fântână.

Lada a venit și a adăugat un ursuleț.

Eu am desenat o caisă mică pe prosopul din scaun.

Pentru prima dată, nu mai era un obiect cusut ca să țină o copilă departe de frică.

Era semnul că, în sfârșit, ajunsesem acasă.

Titan a deschis un ochi.

Și a adormit fără să mai păzească nimic.