Am supraviețuit sărutului prințului, dar când am intrat în galeria mireselor, regina a început să tremure

În clipa în care buzele prințului Adrian s-au desprins de ale mele, regina Isolda a scăpat cupa de argint, iar sala întreagă a amuțit.

Mă așteptasem la durere. La frig în oase, la piele întărindu-se, la brațe devenind albe și nemișcate. Asta li se întâmplase celorlalte treisprezece femei care veniseră înaintea mea la palat.

Dar eu am rămas în picioare.

Am simțit doar gustul amar al vinului ceremonial și o înțepătură sub gulerul rochiei. Nimic mai mult.

— Este imposibil, a șoptit un consilier.

— Blestemul s-a încheiat, a spus regina, ridicându-se atât de repede încât coroana i-a alunecat pe frunte.

Prințul Adrian nu a zâmbit. Se uita la mine ca la cineva care tocmai se întorsese din mormânt.

— Ești bine? m-a întrebat.

— Mai bine decât te aștepți.

Îmi tremurau genunchii, dar nu din cauza sărutului. Sub rochia albă, cusută cu perle mici, țineam ascuns un clește de ceasornicar și o lamă subțire. Le luasem din atelierul nostru cu o seară înainte.

Venisem la palat pentru sora mea, Teresa.

Nu pentru coroană. Nu pentru prinț. Nu pentru promisiunea unei vieți aurite.

Teresa lucrase cu mine într-un atelier îngust de pe strada Clopotarilor. Putea repara orice: mecanisme de ceas, broșe vechi, închizători rupte și bijuterii despre care alți meșteri spuneau că nu mai pot fi salvate. Cu trei ani în urmă, palatul o chemase pentru o slujbă temporară printre bijutierii regali.

După trei săptămâni, primisem o scrisoare scurtă. Teresa fusese aleasă drept mireasa numărul treisprezece.

Apoi dispăruse.

Familia primise bani și o explicație: blestemul prințului făcuse din nou o victimă.

În seara dinaintea ceremoniei, examinând colierul pe care toate miresele trebuiau să-l poarte, observasem piatra centrală. Era un safir mare, tăiat într-un fel nefiresc. Înăuntru avea un canal îngust, aproape invizibil, ca o venă de sticlă.

În atelier, înlocuisem piatra cu o bucată de cristal albastru, șlefuită identic. Purtam safirul adevărat într-un săculeț cusut în tivul rochiei.

Dacă mă înșelasem, urma să fiu doar o hoțomană condamnată de curte.

Dacă avusesem dreptate, trebuia să supraviețuiesc sărutului.

După ceremonie, regina a vrut să mă trimită direct în odaia mea. I-am zărit însă mâna strângând brațul lui Adrian.

— Mireasa are nevoie de odihnă, a spus ea.

— Eu vreau să văd galeria, am răspuns.

Aerul s-a schimbat.

Adrian a ridicat privirea.

— Galeria nu este un loc pentru tine.

— Sora mea este acolo.

— Mara…

— Dacă este moartă, vreau să o văd. Dacă nu este, vreau să știu de ce ai lăsat-o acolo.

Pentru prima dată, prințul a părut mai speriat decât mine.

La ora unsprezece noaptea, m-a dus pe un coridor ascuns în spatele capelei. Pereții miroseau a ceară arsă, iar cheia din mâna lui se rotea greu în broască.

Înăuntru erau treisprezece statui albe.

Am recunoscut-o pe Teresa după cicatricea de pe degetul arătător. M-am apropiat și mi-am lipit palma de brațul ei rece.

Atunci am auzit un sunet.

Foarte slab.

Tum. Tum. Tum.

Mi-am ținut respirația și am apăsat urechea de piatra albă.

— Ce ai auzit? a întrebat Adrian.

I-am dus un deget la buze.

Sunetul s-a repetat.

Tum. Tum. Tum.

Nu erau statui.

Erau femei vii.

M-am întors spre prinț, dar înainte să pot spune ceva, ușa galeriei s-a deschis în spatele nostru, iar o mână înmănușată s-a întins spre dulapul cu registrele reginei…

PARTEA 2

Mâna înmănușată nu s-a îndreptat spre noi, ci spre dulapul înalt de lângă perete. Femeia care intrase purta vălul negru al doamnelor de serviciu, dar mersul ei era prea sigur pentru o slujitoare.

Adrian a făcut un pas înainte.

— Cine te-a trimis aici?

Femeia s-a oprit. Un miros ascuțit de mentă și alcool medicinal a umplut încăperea.

— Prințul ar trebui să pună întrebarea mai încet, a răspuns ea. Pereții palatului au urechi.

A scos din dulap un registru legat în piele și l-a ascuns sub mantie.

— Lasă-l jos, am spus.

— Dacă îl las, dimineață nu mai există.

Adrian o privea cu maxilarul încleștat.

— Elira?

Femeia și-a ridicat vălul. Era Elira, arhivista palatului, pe care o văzusem la ceremonie ținând tăblițele cu jurămintele.

— Am găsit numele lor, a spus ea. Pe toate treisprezece. Nu în registrul morților, ci în evidențele medicale.

— De ce nu mi-ai spus? a întrebat Adrian.

— Pentru că doctorul Severin mi-a urmărit fratele până la fântână, iar a doua zi fratele meu a dispărut.

Mi-am dus mâna la colier. Cristalul fals era rece sub degete, dar în tivul rochiei simțeam greutatea safirului adevărat.

— Ce face piatra? am întrebat.

Elira a privit spre statui.

— Nu ea face. Ea duce.

— Ce duce?

— Lichidul din fiolele ascunse în coroana de cununie. Prin canalul pietrei ajunge pe pielea miresei, exact înainte de sărut.

Adrian a tresărit.

— Mama a spus că blestemul se transmite prin mine.

— Regina a spus multe lucruri.

Elira a deschis registrul. Paginile erau pline de însemnări mărunte, cu cerneală brună. Fiecare mireasă avea o dată, un număr și aceeași notă: „ritm cardiac stabil, răspuns întârziat, păstrare în galeria de nord”.

Mi s-a făcut greață.

— Le-ați păstrat aici ca pe niște obiecte.

— Nu noi, a spus Elira. Doctorul le ține adormite cu doze mici. Regina le folosește ca să dovedească faptul că ritualul funcționează.

Adrian s-a apropiat de Teresa. Degetele lui au atins suprafața albă de pe obrazul ei.

— Am crezut că este vina mea.

— Vinovăția nu te face nevinovat, i-am spus. Te face doar mai ușor de condus.

El a închis ochii.

— Ce putem face?

Elira a scos din buzunar o cheie mică și o așchie de metal.

— În camera doctorului există un mecanism care controlează aerul din galerie. Dacă îl oprește, femeile se vor trezi încet. Dacă regina află, va porni procedura de ardere.

— Ardere? am întrebat.

Elira a înghițit cu greu.

— Galeria este legată de crematoriul vechi. Dacă secretul este amenințat, toate dovezile dispar.

Un zgomot s-a auzit pe coridor.

Pași.

Mulți.

Adrian a stins lampa. Am simțit piatra rece a statuii Teresei în spatele meu și respirația prințului lângă umăr.

Ușa s-a deschis.

Regina Isolda a intrat, urmată de doctorul Severin și de patru gardieni.

— Fiul meu, a spus ea calm, ce scenă emoționantă. Mireasa numărul paisprezece își vizitează rudele.

Adrian s-a așezat între noi și ea.

— Mamă, pleacă.

Regina a zâmbit, dar ochii i-au rămas reci.

— Nu mai ești copil. În sfârșit, trebuie să alegi între regat și această femeie.

— Ele sunt vii, a spus el.

Doctorul Severin a făcut un semn. Un gardian a pus un ac lung pe gâtul lui Elira.

— Și tocmai de aceea, a spus regina, trebuie să fim atenți.

Mi-am simțit inima lovind coastele.

— Dacă mă ucideți, adevărul ajunge în oraș până dimineață.

— Nu te voi ucide, a răspuns Isolda. Te voi lăsa să alegi.

A scos din mânecă o cutie subțire de lemn și a așezat-o pe masă.

— Piatra adevărată, Mara. Acum.

Adrian s-a întors spre mine.

Regina a zâmbit din nou.

— Dacă vrei ca sora ta să mai respire, deschide cutia și pune safirul pe masă…

PARTEA 3

Am simțit săculețul cusut în tivul rochiei ca pe o piatră încinsă. Regina știa.

Nu știam cum, dar știa.

— Dacă îi dau safirul, le cruți? am întrebat.

— Îți cruț sora. Celelalte depind de purtarea voastră.

— Minți, a spus Adrian.

Isolda l-a privit fără urmă de mamă în ochi.

— Tu ai trăit trei ani din minciuna mea. Nu te preface că te-ai trezit curajos într-o singură noapte.

Doctorul Severin a făcut un pas spre Elira. Acul strălucea sub lumina slabă.

Am scos săculețul și am lăsat safirul să cadă în palmă.

Adrian a șoptit:

— Mara, nu.

— Ba da.

Am pus piatra pe masă, dar înainte ca regina să o atingă, am ridicat cleștele de ceasornicar și am lovit exact în canalul interior.

Safirul s-a crăpat.

Din el s-au scurs câteva picături transparente într-un vas de argint. Lichidul a mirosit a migdale amare.

Doctorul Severin a încremenit.

— Otrava, a spus Elira.

— Nu este otravă, a răspuns el. Este un agent de paralizie.

— Cum îl numești nu schimbă ce face, am spus.

Regina a întins mâna spre mine, dar Adrian i-a prins încheietura.

— Spune adevărul.

Pentru prima dată, Isolda a părut bătrână.

— Regatul nostru era sărac, a spus ea. Regele era bolnav. Vecinii așteptau să ne invadeze. Aveam nevoie ca poporul să creadă într-o putere veche, într-un prinț blestemat și într-o familie aleasă de zei.

— Și femeile? am întrebat.

— Au fost prețul.

Adrian a scuturat-o.

— Ai spus că se vor trezi.

— Unele urmau să fie eliberate după ceremonia a paisprezecea. Dar tu trebuia să continui. Un prinț blestemat inspiră teamă. Un prinț care refuză ritualul pierde tronul.

Elira a deschis registrul la ultima pagină.

— Aici scrie altceva. După fiecare ceremonie, doza a fost mărită. Doctorul a notat că femeile nu mai pot fi trezite fără risc.

Am privit-o pe Teresa. Pieptul ei abia se mișca.

— Cum le salvăm?

Doctorul Severin și-a lăsat capul în jos.

— Aerul cald. Tinctura de mac și pulberea de rășină trebuie oprite. Apoi fiecare trebuie încălzită și hrănită treptat.

— Atunci fă-o.

— Dacă opresc mecanismul, Regina va porni cuptorul.

Adrian a smuls cheia de la centura lui.

— Atunci îl oprești pe primul.

În timp ce doctorul alerga spre camera de control, Elira a deschis ușa ascunsă din podea. Țevi subțiri vibră sub grilaj, iar din adânc venea un zumzet bolnav.

Am rotit prima valvă. O ceață albă s-a oprit.

Apoi Teresa a inspirat adânc.

— Mara? a murmurat.

M-am prăbușit lângă ea.

— Sunt aici.

— Ți-ai prins părul strâmb, ca întotdeauna.

Am râs și am plâns în același timp.

Celelalte femei au început să respire mai greu. Una dintre ele a mișcat un deget. Alta a scos un geamăt.

Regina a făcut un semn gardienilor.

— Luați registrul. Ucideți arhivista. Și închideți ușile galeriei.

Adrian s-a ridicat în fața ei.

— Nu mai poruncești nimănui.

Un clopot a început să bată în curtea palatului. Nu era clopotul de veghe. Era alarma de incendiu.

Doctorul Severin a revenit alb la față.

— Cuptorul a pornit singur.

— Cine l-a pornit? am întrebat.

Elira a întors ultima pagină a registrului. Sub numele fiecărei mirese era o semnătură. La sfârșit, lângă numărul paisprezece, apărea numele meu, deși eu nu semnasem niciodată.

Sub el era scris: „martorul final va muri împreună cu dovezile”.

În clipa aceea, toate ușile palatului s-au încuiat, iar din coridor s-a auzit glasul căpitanului gărzii:

— Prin ordinul regelui, prințul Adrian și mireasa Mara sunt arestați pentru otrăvirea celor treisprezece femei…

Adrian m-a privit. În ochii lui nu mai era teamă, ci o hotărâre disperată.

— Tatăl meu este la palat, a spus el. Și dacă a semnat ordinul, înseamnă că nu știe ce se întâmplă aici.

Din buzunarul lui a vibrat un mic dispozitiv de comunicare.

Mesajul venit nu era de la rege.

Era de la Teresa.

„Mara, fugi. Doctorul nu a spus totul. Una dintre noi nu s-a trezit niciodată…”