PARTEA 4 — Am supraviețuit sărutului prințului, dar când am intrat în galeria mireselor, regina a început să tremure

PARTEA 4

Nu am avut timp să întreb care dintre ele.

Mesajul s-a șters singur de pe tăblița de comunicare, iar ușa galeriei a început să se zgâlțâie sub loviturile gardienilor.

— Teresa, poți merge? am întrebat.

— Nu încă.

Vocea ei era slabă, dar mintea îi era limpede.

Doctorul Severin a arătat spre un perete acoperit cu tapiserii.

— În spate este un tunel de serviciu. Duce la vechea seră.

Regina a râs scurt.

— Niciun tunel nu mai duce nicăieri. L-am închis acum zece ani.

— Pe cel pentru căruțe, da, a spus Elira. Nu și pe cel pentru aer.

A smuls un sfeșnic din perete. Piatra s-a deschis, iar în spatele ei a apărut o trecere îngustă.

Am ajutat-o pe Teresa să se ridice. Picioarele îi tremurau ca după o febră lungă. La fiecare pas, pielea albă de pe gât se desprindea în fâșii fine, lăsând în urmă urme roșii.

— Nu te uita la mine așa, mi-a spus.

— Cum?

— Ca și cum ai fi găsit un miracol. Sunt doar obosită.

În urma noastră, ușa a cedat.

Adrian a împins o masă în deschizătură.

— Mergeți!

— Tu vii cu noi, am spus.

— Mai întâi trebuie să deschid poarta galeriei.

Regina l-a prins de haină.

— Dacă pleci cu ea, pierzi totul.

Adrian s-a desprins încet.

— Nu, mamă. Dacă rămân, pierd ce a mai rămas din mine.

Elira a tras-o pe Teresa în tunel, iar eu am intrat după ele. Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost Adrian întorcându-se spre gardieni cu brațele ridicate.

— Fiul regelui vă poruncește să lăsați armele jos!

Un foc de armă a bubuit.

Apoi întunericul ne-a înghițit.

Am mers prin tunel aproape fără aer. Pereții erau umezi, iar țevile de deasupra picurau pe umerii noștri. În spate se auzeau strigăte și zgomot de metal.

Când am ieșit în sera veche, zorii începeau să lumineze geamurile sparte.

În curte aștepta o căruță, dar nu era singură.

Regele Matei stătea lângă ea, sprijinit într-un baston de fildeș.

Lângă el se afla căpitanul gărzii, cu mâinile goale.

— Tată, a spus Adrian, apărând din tunel.

Regele a privit spre femeile care se sprijineau una de alta.

— Isolda mi-a spus că toate muriseră.

— Te-a mințit, am răspuns.

— Știu acum.

Apoi s-a uitat la fiul lui.

— Ai trimis înregistrarea?

Adrian a încuviințat.

— Înainte să intrăm în galerie. Arhiva a plecat spre toate orașele.

Mi-am amintit de mica tăbliță din buzunarul lui. Nu fusese doar un mijloc de comunicare. Înregistrase vocile din galerie, mărturisirea reginei și paginile citite de Elira.

— Atunci oamenii vor ști, am spus.

— Da, a răspuns regele. Și eu va trebui să răspund.

În acea dimineață, palatul nu a mai putut ascunde nimic.

Vestea a trecut prin piață înainte ca soarele să urce peste turnuri. Familiile celor treisprezece femei au venit la porți. Unii plângeau. Alții strigau. Nimeni nu mai privea palatul ca pe o casă a zeilor.

Regina Isolda a încercat să fugă prin capela de nord.

A găsit însă toate ieșirile păzite de oamenii care o ascultaseră ani întregi.

Doctorul Severin a cerut să vorbească singur cu avocatul curții.

Avocatul a refuzat.

— Nu vă mai reprezint, a spus el. Nu după ce am văzut registrele.

— M-ai servit douăzeci de ani!

— Am servit o coroană. Nu o crimă.

În aceeași după-amiază, Adrian a trebuit să asculte propria mărturisire.

În sala tronului, înregistrarea a fost redată în fața consiliului, a familiilor și a celor treisprezece femei, care încă se țineau în picioare cu greu.

Vocea lui se auzea limpede:

„Am crezut că sărutul meu le face rău. Am crezut că mama caută o cale să le trezească. Am tăcut pentru că mi-a fost frică să distrug regatul.”

Adrian stătea cu capul plecat.

Când înregistrarea s-a terminat, nu a încercat să se apere.

— Asta am spus, a rostit el.

— Da, i-am răspuns.

— Și acum toți aud cât de laș am fost.

— Acum aud cât de mult ai tăcut.

A privit spre Teresa.

— Îmi pare rău.

Teresa l-a ținut mult timp sub privire.

— Nu mie trebuie să-mi ceri iertare prima dată.

Adrian s-a întors spre celelalte femei.

— Îmi pare rău.

Unele l-au privit. Altele au întors capul.

Niciuna nu i-a spus că este iertat.

Și nimeni nu le-a cerut să o facă.

Regina a fost închisă în aripa veche a palatului până la judecata consiliului. Regele a renunțat la tron trei zile mai târziu, nu ca gest de noblețe, ci pentru că documentele dovedeau că semnase ordinele de compensare fără să întrebe niciodată unde ajungeau miresele.

Adrian nu a devenit rege.

A cerut să lucreze la refacerea clinicii din oraș, unde cele treisprezece femei au fost îngrijite luni întregi. A vândut colecția regală de bijuterii pentru tratamente și a cedat palatului de nord familiilor celor dispărute.

Nu l-am însoțit.

În prima noapte după ce am plecat, am intrat în camera în care locuisem doar o singură zi ca mireasă. Rochia albă încă atârna pe un manechin. Pe masă era cutia de lemn în care regina ceruse safirul.

Am luat-o cu mine.

În atelierul nostru, după două săptămâni, Teresa a încercat să repare un ceas de buzunar.

A ținut penseta aproape un minut fără să o poată ridica.

— Mâna mea nu mai ascultă, a spus.

— O să învețe din nou.

— Și dacă nu?

— Atunci o să repar eu. Tu îmi spui unde.

A zâmbit pentru prima dată.

Am redeschis atelierul sub un alt nume: „A Doua Șansă”. În vitrină am pus ceasuri, broșe și obiecte aduse de familii care nu mai voiau să arunce nimic din trecut.

În fiecare dimineață, Teresa uda busuiocul de la fereastră. Uneori uita unde pusese cheile. Alteori se trezea speriată când auzea metal lovind metal.

Eu nu o întrebam să uite.

O întrebam dacă vrea ceai.

Au trecut trei luni.

Orașul a început să se obișnuiască fără coroane. Oamenii nu mai șopteau despre blestem, ci despre femeile care supraviețuiseră. Fiecare își alesese drumul. Una s-a întors la familia ei. Două au plecat la mare. Alta a deschis o școală pentru fete.

Teresa a început să lucreze doar câte o oră pe zi.

Într-o după-amiază de noiembrie, un băiețel al unei foste mirese a venit la noi cu un desen. Avea patru oameni ținându-se de mâini, iar deasupra lor era desenat un soare uriaș.

— Eu sunt aici? am întrebat.

— Da, a spus el. Tu ai spart piatra.

Teresa a râs.

— Și eu?

— Tu ești cea care a dormit și s-a trezit.

Am prins desenul cu o agrafă deasupra mesei de lucru.

În aceeași seară, am primit o scrisoare de la Adrian.

Nu purta sigiliu regal.

„Mara, clinica este aproape terminată. Am găsit în arhive numele unei a paisprezecea femei, aleasă înaintea ta, dar niciodată adusă la ceremonie. Vreau să vorbim. Poate că împreună putem afla de ce a fost ștearsă din registre.”

Am citit scrisoarea de două ori.

Teresa m-a privit peste umăr.

— O să te duci?

Am împăturit hârtia.

— Nu.

— Nici măcar pentru răspunsuri?

— Am petrecut prea mult timp intrând în locuri unde alții ascundeau adevărul. Acum aleg eu ce caut.

Am pus scrisoarea într-un sertar, lângă cheia tunelului.

Nu l-am urât pe Adrian. Asta ar fi însemnat să-i mai dau încă o parte din mine.

Dar nici nu mai eram femeia care credea că poate salva pe toată lumea, dacă rezistă încă unui sărut, încă unei porți închise, încă unei minciuni.

La începutul iernii, primul omăt a acoperit strada Clopotarilor. Am ieșit să închid obloanele atelierului și am găsit, pe prag, cutia de lemn luată din palat.

Înăuntru păstram bucata de safir crăpată.

Nu o vândusem. Nu o aruncasem.

O montasem într-un mic medalion transparent, ca să se vadă canalul gol din interior. L-am prins de cheia atelierului. Când vântul mișca ușa, medalionul lovea încet metalul.

Tic.

Tic.

Tic.

Același sunet pe care îl auzisem în brațul Teresei, când toți ceilalți jurau că era piatră.

Am închis ușa, am stins lampa și am rămas o clipă în întuneric.

Apoi am strâns medalionul în palmă.

Nu mai eram mireasa numărul paisprezece.

Eram femeia care deschisese ușa.