PARTEA 4 — Mi-am găsit nepoata în chiuvetă, iar după ce am ridicat oala, zâmbetul soției fiului meu a dispărut

PARTEA 4

— Este omul care v-a trimis mesajele și care a pregătit actele. Iar mâine dimineață, el va afla că avem copia integrală a convorbirilor lui…

Sorin nu a apucat să termine fraza.

Telefonul lui Mihai a început să sune.

Pe ecran apărea un număr ascuns.

Ana s-a repezit spre masă.

— Nu răspunde!

Mihai a ridicat telefonul.

— Tocmai de asta voi răspunde.

A apăsat difuzorul.

— Mihai, a spus o voce de bărbat, nu face prostii. Dacă duci înregistrarea la poliție, pierzi copilul și casa. Știi cât de ușor poate fi făcută mama ta să pară agresivă?

Mi-am simțit stomacul strângându-se.

Mihai m-a privit. Pentru o clipă, am văzut în ochii lui vechea îndoială, aceea pe care Ana o sădise încet, în fiecare conversație despre mine.

Apoi a apăsat butonul de înregistrare al telefonului.

— Repetă, a spus el.

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— Ai auzit.

— Nu. Repetă că ai amenințat-o pe mama mea și pe fiica mea.

— Ești nebun.

— Nu. Sunt tatăl copilului pe care ați încercat să-l distrugeți.

În fundal s-a auzit un scaun târât pe podea și o ușă trântită.

— Nu știi cu cine te pui, a spus bărbatul.

— Ba da. Cu oameni care cred că frica șterge dovezile.

Mihai a închis.

Sorin a scos telefonul din buzunar.

— Conversația a fost salvată. Am și copia dosarului de la clinică. Omul este Cezar Munteanu, consilierul financiar care s-a ocupat de conturile tatălui dumneavoastră.

Rodica a început să tremure.

— Cezar ne-a spus că nu va rămâne nimic. A zis că dosarul va dispărea.

— Ce dosar? a întrebat Mihai.

Rodica și-a acoperit gura.

Ana s-a întors spre ea.

— Taci!

Dar era prea târziu.

Sorin a scos o altă filă.

— Dosarul privind falsificarea semnăturii dumneavoastră și transferul unei sume din contul de custodie. Banii nu au dispărut. Au ajuns într-un cont deschis pe numele unei firme care îi aparține domnului Munteanu.

Mihai a privit către Ana.

— Știai?

Ea plângea fără zgomot.

— Știam că sunt datorii. Nu știam cât de departe merge.

— Ai cusut aparatul în pătură? am întrebat.

Ana a clătinat din cap.

— Rodica l-a pus acolo. Voia să știe dacă vorbești cu Mihai.

Am simțit cum îmi îngheață degetele în jurul păturii ude.

— Atunci nici măcar nu ați înțeles ce ați lăsat înregistrat.

Sorin a sunat la poliție la ora opt fără zece. În mai puțin de douăzeci de minute, doi agenți au intrat în bucătărie, au fotografiat oala, lingura, sângele de pe ochelari și urmele de pe chiuvetă. Sofia adormise pe umărul lui Mihai, epuizată după plâns.

Ana a încercat să se apropie de ea.

Mihai a făcut un pas înainte.

— Nu o atingi.

— Sunt soția ta.

— Ea este fiica mea.

Rodica a început să țipe că totul era o neînțelegere. Un agent a ridicat aparatul de înregistrare cu mănuși transparente. Celălalt a notat fiecare cuvânt, inclusiv amenințarea primită la telefon.

Când Ana a trecut pe lângă mine, mi-a șoptit:

— O să regreți că ai venit.

Am privit-o drept în ochi.

— Eu regret doar că am așteptat atât.

A fost ultima dată când am văzut-o în casa aceea.

A doua zi, Cezar Munteanu a fost găsit într-un hotel de la marginea orașului. Își pregătise o valiză, dar uitase pe masă cheia depozitului și telefonul vechi pe care păstrase mesajele. Nu am urmărit știrile și nu am întrebat ce pedepse puteau primi. Pentru prima dată, nu mai simțeam că trebuie să controlez fiecare ușă, fiecare oră și fiecare respirație a unui copil.

În schimb, am mers la secție cu Mihai pentru declarații.

La ora zece și un sfert, polițistul a pornit înregistrarea de pe aparat.

Am auzit vocea mea din bucătărie, apoi vocea Anei, apoi râsul scurt al Rodicăi.

— Dacă plânge, o lăsăm în chiuvetă.

Cuvintele au răsunat în camera mică.

Ana, aflată de cealaltă parte a mesei, a tresărit. A încercat să-și acopere urechile, dar agentul i-a spus să lase mâinile jos.

— Asta este vocea dumneavoastră?

— Nu știu.

— O recunoașteți?

Ea a privit podeaua.

— Da.

— Și propoziția aceasta?

Agentul a dat înapoi înregistrarea.

— Fără pătură, nu mai are după ce să întindă mâna.

Ana a închis ochii.

Pentru prima dată, am văzut-o ascultându-și propriile cuvinte fără să poată da vina pe altcineva. Nu a mai plâns. Doar și-a apăsat buzele una peste alta, ca și cum ar fi încercat să împingă fraza înapoi în gură.

Dar cuvintele nu se mai întorceau.

În aceeași după-amiază, avocatul ei a refuzat să o reprezinte.

— Nu pot susține că totul a fost inventat, i-a spus el pe hol. Există înregistrare, imagini și documente financiare.

— Plătește-mă și găsește o soluție!

— Soluția nu mai este la mine.

Rodica a fost trimisă să aștepte într-o altă cameră. Când a trecut pe lângă mine, nu m-a privit.

Am plecat din secție cu ochelarii crăpați într-un toc și cu încheietura bandajată. Mihai ținea scoica de plastic în care dormea Sofia, iar eu țineam pătura crem într-o pungă sigilată.

Casa a devenit goală în acea seară.

Nu era goală pentru că plecaseră Ana și Rodica. Era goală pentru că fiecare obiect îmi amintea cât de aproape fusese pericolul.

În camera Sofiei, pătuțul stătea lângă fereastră. Pe raft se afla o girafă de pluș cu o ureche rosă. Lângă ea, cutia muzicală cânta aceeași melodie până când arcul se oprea.

Mihai a intrat cu copilul în brațe.

— Mamă, poți rămâne la noi?

Am privit spre podea.

— Doar dacă promiți că nu vei încerca să repari singur totul.

El a zâmbit obosit.

— Promit.

Am pus pătura pe spătarul unui scaun. O pată de supă rămăsese lângă unul dintre sorii galbeni. Clopoțelul era îndoit, dar încă suna când materialul se mișca.

Trei săptămâni mai târziu, Mihai a schimbat încuietorile și a mutat pătuțul în camera lui. A început să lucreze mai puține ore și să gătească seara, chiar dacă la început ardea aproape totul. Eu m-am întors la atelierul meu de croitorie, unde reparam haine și ascultam radioul cu volumul mic.

În fiecare dimineață, Sofia venea la mine în șosete, cu pași nesiguri și părul ridicat într-o parte.

— Bunica, clopoțelul!

Îmi întindea pătura și aștepta să-l mișc.

Sunetul mic umplea camera.

La două luni după incident, am primit prima scrisoare de la Ana. Nu era scrisă de mână. Avocatul o formulase cu grijă, folosind expresii despre regret, confuzie și dorința de a vedea copilul.

Mihai a citit-o la masa din bucătărie.

— Vrea să o viziteze pe Sofia.

Am împăturit foaia.

— Ce vrei tu?

— Nu știu.

— Atunci nu trebuie să răspunzi astăzi.

El s-a uitat la mine.

— Tu ce ai face?

Am privit spre fereastră. Ningea pentru prima dată în iarna aceea. Fulgi mici se lipeau de sticlă și se topeau imediat.

— Aș răspunde doar când liniștea nu mi-ar mai părea un pericol.

Mihai a trimis răspunsul după trei zile.

„Nu acum. Poate niciodată. Sofia are nevoie de siguranță, nu de promisiuni.”

Ana a mai încercat o dată, printr-un mesaj trimis de pe un număr necunoscut.

„Spune-i că îmi pare rău.”

Mihai mi l-a arătat.

Am tastat încet:

„Regretul tău nu poate fi lăsat singur cu ea.”

Apoi am șters mesajul.

În locul lui, am scris doar atât:

„Nu.”

Și am închis telefonul.

În primăvară, am vopsit bucătăria. Am schimbat chiuveta, am aruncat lingura de lemn și am cumpărat o oală mai mică, pe care o țineam în dulapul de sus. Mihai a pus pe frigider un desen nou al Sofiei.

De data aceasta, erau patru oameni în desen: ea, tatăl ei, eu și o figură mică, fără chip, aflată departe, în spatele unei linii roșii.

— Cine este? am întrebat.

Sofia a apăsat creionul galben peste foaie.

— O persoană care nu intră.

Am înghițit cu greu.

— Și linia?

— Aici suntem în siguranță.

Mihai a venit în spatele meu și și-a sprijinit bărbia pe umărul meu.

— Ai auzit, mamă?

— Am auzit.

Sofia a luat pătura de pe canapea și a alergat spre ușă. Clopoțelul mic a sunat printre râsetele ei. Am întins mâna și am prins colțul materialului înainte să cadă pe podea.

Sori galbeni. O pată aproape ștearsă. Un clopoțel îndoit.

Într-o zi, poate, Sofia va întreba de ce nu mai merge în casa aceea. Îi voi spune adevărul pe măsura vârstei ei. Nu îi voi spune că iubirea poate veni cu amenințări și cu mâini întinse spre o oală. Îi voi spune că uneori adulții fac alegeri greșite, iar copiii trebuie scoși din locul unde acele alegeri îi pot răni.

Apoi îi voi spune că a existat o pătură care nu a lăsat pe nimeni să-i fure drumul spre siguranță.

Sofia a tras de colțul ei și clopoțelul a sunat încă o dată.

De data aceasta, nu mai era un semnal de alarmă.

Era sunetul casei noastre.