PARTEA 4 — Cumnata mea a transformat casa mamei într-un dezastru, dar când am apărut la ușă, râsul ei s-a stins brusc

PARTEA 4

Bărbatul cu servieta a traversat aleea fără să se grăbească, de parcă nu intrase într-o casă devastată, ci la o întâlnire obișnuită.

Rose s-a dus imediat spre el.

— Domnule Pavel, spuneți-le că totul este în regulă.

El s-a oprit când a văzut oamenii, sticlele și petele de pe tavan.

— Nu este deloc în regulă, doamnă Rose.

— Ați primit oferta mea.

— Am primit o ofertă cu o semnătură care nu vă aparține.

Irina a ridicat telefonul.

— Domnule Pavel, aveți mesajele trimise de ea?

Bărbatul a scos un dosar din servietă și a dat din cap.

— Le am pe toate. Mi-a spus că este moștenitoarea și că soțul doamnei Elena aprobă vânzarea.

Andrei a privit-o pe Rose.

— Ai folosit numele meu?

— Am crezut că vei fi de acord.

— Nu m-ai întrebat niciodată.

— Pentru că tu nu faci niciodată nimic util!

Cuvintele au rămas suspendate în aer. Andrei a clipit, ca și cum le-ar fi auzit pentru prima dată, deși Rose le spusese probabil de sute de ori.

Irina a conectat telefonul la difuzorul mașinii.

Vocea lui Rose s-a auzit limpede, înregistrată într-un mesaj trimis agentului:

— Elena nu se va opune dacă fratele meu confirmă. Ea plânge puțin, apoi cedează. Așa face mereu.

Rose a încremenit.

Și-a auzit propria voce din afara ei.

Andrei s-a uitat la mine.

— Așa te-am făcut și eu să te simți?

Nu am răspuns imediat. În casă, cineva a scăpat un pahar, iar cioburile au sunat pe podeaua murdară.

— Uneori, da, am spus. Ori de câte ori ai ales să nu vezi.

Telefonul lui Rose a început să sune. Pe ecran apărea numele proprietarului localului pe care îl închiriase pentru următoarea petrecere, folosind un avans luat din banii promiși de agent.

— Nu răspunde, a murmurat ea.

— Trebuie să răspunzi, i-am spus.

— Tu ai făcut asta!

— Nu. Tu ai semnat mesajele. Tu ai luat cheile. Tu ai adus oamenii aici.

Polițiștii au ajuns zece minute mai târziu. Au fotografiat tavanul, mobilierul și raftul gol. Au consemnat fiecare obiect deteriorat. Rose a încercat să spună că totul era o neînțelegere, dar vocea ei devenea tot mai subțire.

Unul dintre polițiști i-a cerut cheile.

Ea le-a scos din poșetă și le-a pus în palma lui.

Pentru prima dată, nu mai avea ce să revendice.

Irina a depus plângerea pentru intrare fără drept, distrugere și fals. Agentul Pavel a retras oferta și a predat toate mesajele. Rose a primit o citație, iar apoi proprietarul localului a anunțat-o că îi va cere despăgubiri pentru avansul obținut prin minciună.

Nu am simțit bucurie.

Am simțit doar oboseală.

În seara aceea, după ce toți au plecat, am rămas singură în sufragerie. Canapeaua era goală. Pe măsuță se afla o singură fotografie a mamei, răsturnată și pătată de vin.

Am ridicat-o și am șters rama cu colțul bluzei.

Andrei a rămas în prag.

— Pot să te ajut la curățenie?

— Nu în seara asta.

— Elena…

— Nu pot să repari în câteva ore ceea ce ai lăsat să se strice în ani.

A dat din cap.

— Înțeleg.

— Nu trebuie să înțelegi acum. Trebuie doar să nu mai ceri să te salvez de consecințele alegerilor tale.

A plecat fără să mai spună nimic.

Am dormit pe podea, lângă canapeaua mamei, fiindcă nu mai suportam să privesc pernele murdare. Dimineața, am început să curăț. Am spălat podeaua de trei ori. Am înlocuit țesătura unei perne și am chemat un tâmplar pentru balustrada zgâriată. Petele de pe tavan au rămas câteva săptămâni, ca niște umbre gălbui care refuzau să dispară.

În luna următoare, Andrei s-a mutat într-un apartament mic din oraș. Nu ne-am certat. Nu am aruncat lucruri. Am mers la consiliere și am împărțit responsabilitățile pentru copii cu grijă, fără să mai confund liniștea cu împăcarea.

Rose a încercat să mă sune de șapte ori.

Prima dată nu am răspuns.

A doua oară mi-a lăsat un mesaj vocal.

— Elena, exagerezi. Familia nu se poartă așa.

A treia oară a plâns.

A patra oară a spus că avocatul ei crede că putem rezolva totul între noi.

La a cincea încercare, i-am răspuns.

— Nu mai este nimic de rezolvat între noi, Rose.

— Dar sunt sora lui Andrei.

— Și eu sunt proprietara casei. Mai important, sunt omul care nu mai acceptă să fie călcat în picioare doar pentru că ceilalți se simt îndreptățiți.

— O să regreți.

— Poate. Dar nu voi regreta că m-am oprit.

Am închis telefonul.

La trei luni după petrecere, am deschis casa pentru copii și pentru două prietene ale mamei. Am pus flori noi în grădină, am reparat perdeaua din bucătărie și am așezat cănile exact cum le așeza mama.

Fiul meu, Matei, a desenat lacul pe o foaie mare. A desenat și casa, dar a făcut ușa galbenă.

— De ce ai colorat-o așa? l-am întrebat.

— Ca să se vadă că acum intră doar oamenii buni.

Am zâmbit, deși ochii mi s-au umplut de lacrimi.

În prima dimineață cu zăpadă, am găsit în cutia poștală un plic de la Rose. Nu era o scrisoare de scuze. Era o cerere să îi plătesc cheltuielile avocatului, fiindcă, după spusele ei, toate problemele porniseră de la refuzul meu de a-i da cheia.

Am împăturit hârtia și am pus-o în dosarul pentru avocat.

Nu i-am răspuns.

Apoi am intrat în casă și am deschis sertarul în care păstram lucrurile mamei. Panglica galbenă era acolo, spălată și călcată. Am legat-o în jurul unui borcan cu semințe de lavandă și l-am așezat pe pervaz.

Soarele se ridica peste lac. Pe podea mirosea a lemn curat și a pâine prăjită. În grădină, Matei râdea, iar sora lui încerca să prindă fulgii cu mănușile.

Am privit ușa galbenă și am înțeles, în sfârșit, ce încercase mama să-mi lase în urmă.

Nu casa.

Cheia de a nu mai deschide ușa pentru oricine.

Am legat panglica mai strâns în jurul borcanului.

De data aceasta, casa era liniștită.

Și liniștea îmi aparținea.