PARTEA 4 — De ziua fiului meu, părinții au refuzat să vină la petrecere, iar directoarea a zâmbit până când mâna ei a început să tremure

PARTEA 4

Am deschis mesajul cu mâinile înghețate.

Fotografia arăta o pagină îngălbenită, cu ștampila maternității și numele meu scris într-un colț. Sub el apărea o semnătură pe care nu o recunoșteam.

„Solicitare de schimbare a diagnosticului și a reprezentantului legal.”

Data era aceeași cu ziua în care îl născusem pe Matei.

— Cine mi-a trimis asta? am întrebat.

Pavel s-a apropiat de telefon.

— Nu știu. Dar numărul aparține arhivei spitalului.

Radu s-a sprijinit de dulap. Părea că bricheta argintie devenise prea grea pentru mâna lui.

— Ana, ascultă-mă.

— Nu mai vreau să ascult explicații inventate.

— Nu am știut atunci ce semnez.

— Aveai douăzeci și nouă de ani, erai tatăl lui și eu eram inconștientă după operație. Ai semnat fără mine.

— Mi s-a spus că este o procedură.

— Pentru ce?

A tăcut.

Irina a luat documentul de la Pavel și l-a privit cu atenție.

— Nu este doar o schimbare administrativă. Cineva a cerut ca toate rapoartele despre Matei să treacă printr-un singur reprezentant.

— Prin cine? am întrebat.

Irina a întors pagina.

Numele era al lui Radu.

În noaptea aceea, nu am dormit. Matei dormea în camera lui, cu o mână peste ureche și cu coroana galbenă așezată lângă pernă. Steaua strâmbă se desprinsese puțin de pe carton.

La ora două și șaptesprezece, telefonul a sunat.

— Sunt doctorița Mara Enache, a spus o voce de femeie. Am fost medic rezident în noaptea în care s-a născut fiul dumneavoastră.

Am stat în capul oaselor.

— Ce s-a întâmplat atunci?

— Băiatul dumneavoastră nu a fost considerat incapabil. Dimpotrivă. A avut nevoie de îngrijire și de evaluări suplimentare, dar cineva a cerut ca dosarul să fie încadrat drept „caz fără perspectivă familială”.

Mi s-a tăiat respirația.

— Cine a cerut asta?

— Tatăl copilului. A spus că dumneavoastră nu veți putea face față și că familia lui va prelua deciziile.

Am privit ușa camerei lui Matei.

— Dar eu nu am semnat nimic.

— Tocmai de aceea v-am căutat. În arhivă am găsit cererea originală și o înregistrare audio de la biroul de gardă. Nu știu cine a păstrat-o, dar pe ea se aude clar că Radu discută cu directoarea Petrescu. Se cunoșteau de atunci.

Dimineața, la ora opt, inspectorii au intrat în școală. Corina Petrescu a încercat să-i întâmpine zâmbind.

— Este o neînțelegere, a spus ea.

Inspectorul a ridicat o mapă.

— Atunci nu vă va deranja să explicați diferențele dintre rapoarte.

Avocatul școlii a sunat pe cineva. Apoi încă pe cineva. Nimeni nu i-a răspuns.

Radu a venit la mine în fața cancelariei.

— Retrage plângerea, a șoptit. Îți dau banii înapoi.

— Nu sunt banii problema.

— Atunci ce vrei?

— Să nu mai vorbești despre Matei ca despre o povară.

— Este fiul meu!

— Atunci începe să te porți ca un tată.

A plecat furios. Cinci minute mai târziu, avocatul lui a venit la mine.

— Domnul Ionescu renunță la reprezentare, a spus el. Nu vreau să fiu implicat într-un caz de fals și fraudă.

În sala de ședințe, inspectorii au redat înregistrarea. Vocea lui Radu s-a auzit prin difuzoare.

„Dacă Ana află cât de mult costă un copil ca el, o să cedeze. Eu am nevoie doar să semneze.”

Am auzit propriile mele suspine din acea noapte, când eram internată și nu știam că cineva îmi hotăra viața copilului.

Radu era așezat lângă ușă.

— Nu asta am vrut să spun, a murmurat.

Inspectorul l-a privit calm.

— Dar asta ați spus.

Și, pentru prima dată, Radu a auzit omul care fusese. Nu mai putea schimba niciun cuvânt.

Directoarea Petrescu a fost suspendată în aceeași zi. Ancheta financiară a început imediat, iar inspectoratul a trimis cazul mai departe către procurori. Nimeni nu a fost arestat atunci, nimeni nu a strigat și nu a aplaudat.

Doar că Matei s-a întors la școală într-o clasă nouă, cu o profesoară care l-a întrebat ce îl ajută să învețe.

— Planetele, a răspuns el.

— Atunci începem cu ele.

Radu nu a mai venit la ușa noastră în acea săptămână. Nici în următoarea.

Apoi, într-o dimineață de noiembrie, am găsit pe preșul apartamentului o cutie mică. Înăuntru era bricheta lui argintie și o scrisoare.

„Îmi pare rău. Vreau să-l văd.”

Am pus scrisoarea deoparte.

Nu pentru că nu mă durea.

Ci pentru că Matei nu mai avea nevoie de promisiuni care veneau după ce adevărul fusese descoperit.

Trei luni mai târziu, am mers cu el într-un oraș de lângă munți. M-am angajat la o bibliotecă pentru copii, unde fiecare raft avea o etichetă mare și colorată. Matei venea uneori după școală și așeza cărțile despre spațiu într-un rând perfect.

În fiecare vineri, făceam clătite. El mă ajuta să numărăm lingurile de făină.

— Una pentru mine.

— Una pentru mine.

— Una pentru regina casei.

— Cine este regina?

A ridicat coroana galbenă, reparată cu bandă transparentă. Steaua strâmbă fusese lipită din nou.

— Tu.

Într-o după-amiază, la început de ianuarie, a nins pentru prima dată. Matei a stat la fereastră și a privit fulgii fără să-și acopere urechile.

— Mamă, oamenii aceia mai sunt supărați?

— Nu știu.

— Pe mine?

M-am așezat lângă el.

— Nu ai făcut nimic greșit.

— Atunci de ce au plecat?

Mi-am pus palma peste mâna lui.

— Uneori, oamenii pleacă fiindcă adevărul le cere să se schimbe. Iar ei nu sunt pregătiți.

A reflectat câteva secunde.

— Eu sunt pregătit.

— Pentru ce?

— Pentru tort. Fac opt ani din nou?

Am râs amândoi. În luna următoare, am organizat o petrecere mică la bibliotecă. Au venit doisprezece copii. Unul dintre ei i-a oferit lui Matei un desen cu o planetă și o coroană.

— Putem să fim prieteni? l-a întrebat.

Matei s-a uitat la mine. De data aceasta, nu ca să ceară voie să existe.

— Da, a răspuns el.

Radu a mai trimis un mesaj în aprilie.

„Am început consilierea. Dacă într-o zi vei crede că pot fi tatăl lui, aș vrea să încerc.”

Am citit mesajul în liniște. Nu mai simțeam furie. Doar o oboseală veche, care în sfârșit își găsise locul.

I-am răspuns:

„Matei nu îți datorează o a doua șansă. Dacă într-o zi va dori să te vadă, alegerea îi va aparține. Până atunci, te rog să nu mai intri peste liniștea noastră.”

Am închis telefonul.

În seara aceea, am găsit coroana galbenă pe biroul lui Matei. Cartonul era îndoit, marginile erau tocite, iar steaua strâmbă stătea încă la locul ei.

Am vrut să o repar din nou, dar Matei mi-a oprit mâna.

— Las-o așa, mamă.

— De ce?

A zâmbit și a privit ninsoarea de după geam.

— Ca să se vadă că am fost aici.

Am lăsat coroana pe pervaz.

Și, pentru prima dată, nimeni nu ne-a mai cerut să plecăm.