Am cumpărat șaizeci de hectare pe care tot satul le numea „pământ blestemat”, iar când caprele mele s-au oprit brusc pe un deal, vecinul care râdea de mine a început să tremure

 

În ziua în care am cumpărat șaizeci de hectare de pământ fără casă, fără apă și fără drum, tot satul a râs de mine, dar un singur om a încetat să zâmbească atunci când caprele mele s-au oprit pe deal și au început să lovească pământul cu copitele.

Mă numesc Oana Cernat și, la treizeci și opt de ani, aveam un geamantan, două rochii, un ceainic vechi și o cutie metalică în care păstram ultimii mei bani. Proprietara camerei în care locuiam îi promisese spațiul nepotului ei, iar eu nu mai aveam chef să cer voie pentru fiecare cană de ceai.

Așa am ajuns la primărie, într-o dimineață sufocantă de vară. Am pus cutia pe masă și am semnat actele pentru terenul de la marginea satului. Șaizeci de hectare de spini, salcâmi sălbatici, pietre și viță uscată. Nimeni nu-l voia. Avea datorii la impozit, nu avea apă și era atât de năpădit, încât oamenii îi spuneau Pământul Nebun.

Funcționara s-a uitat la mine peste ochelari.

— Nu există casă acolo.

— Știu.

— Nici fântână.

— Știu.

— Drumul e aproape impracticabil.

Am strâns actele în mâini.

— Atunci măcar nu va trebui să împart ușa cu nimeni.

În aceeași seară, vestea ajunsese la magazin. Maxim Tornea, proprietarul celui mai mare grajd din sat, a fost primul care a râs.

— A cumpărat buruieni și crede că a devenit boieroaică! a strigat el.

Oamenii au râs. Eu mi-am luat cortul, două găleți, o plită mică și mănușile de lucru și am plecat spre teren.

Primele săptămâni mi-au sângerat mâinile. Spinii îmi sfâșiau mânecile, crengile îmi loveau fața, iar apa trebuia cărată zilnic de la sat. Seara adormeam în cort, cu brațele tremurând și cu sunetul vântului în pânză.

Apoi bătrâna Lina mi-a spus să cumpăr capre.

— Nu cele frumoase, fată. Cele flămânde, a zis ea.

Am cumpărat trei capre și un țap cenușiu, cu botul alb și privirea unui fost comandant. Băiatul de la târg mi-a spus că îl cheamă Generalul.

Caprele au început să curețe terenul mai repede decât aș fi putut eu. Într-o după-amiază, Generalul a urcat pe dealul din mijlocul parcelei și s-a oprit. Celelalte capre l-au urmat.

Nu mai pășteau.

Stăteau toate cu ochii ațintiți asupra pietrelor, iar Generalul ridică un picior și lovi pământul.

S-a auzit un sunet gol.

Maxim, care privea de lângă gard, a pășit brusc înainte.

— Nu atinge piatra aceea! a strigat.

M-am întors spre el.

— De ce?

Pentru prima dată, nu mai avea zâmbetul acela batjocoritor. Lina coborî încet privirea, ca și cum tocmai își amintea ceva îngropat cu mulți ani în urmă. Am introdus ranga într-o crăpătură, iar sub metal s-a auzit un scârțâit adânc.

Am apucat inelul ruginit cu ambele mâini și am tras, în timp ce Maxim venea spre mine, alb la față…

PARTEA 2

Am tras de inel, iar capacul de piatră s-a mișcat cu un zgomot atât de ascuțit, încât caprele au fugit câțiva pași. Din crăpătură a ieșit un aer rece și umed, complet nepotrivit pentru arșița aceea.

Maxim s-a oprit la marginea dealului.

— Pune capacul la loc, Oana.

— De ce?

— Pentru că terenul ăsta nu e sigur.

— Acum două minute râdeai că aici nu există nimic.

Nu mi-a răspuns. Am tras din nou. Piatra s-a desprins, iar dedesubt s-a deschis o gură rotundă, căptușită cu bolovani negri și umezi. Lina și-a dus mâna la piept.

— Tatăl meu vorbea despre un puț, a șoptit. După incendiul din vechiul cătun, l-au acoperit. Am crezut că era doar o poveste.

Băiatul de lângă ea, Matei, a venit alergând cu o frânghie și o găleată veche. I-am legat nodul de două ori, apoi am coborât găleata în întuneric. Frânghia a alunecat mult timp printre degetele mele.

Apoi s-a auzit un plescăit.

Apa.

Când am tras găleata înapoi, era plină cu apă rece, puțin tulbure și cu granule fine de nisip. Am ținut-o la piept și am simțit cum îmi tremură genunchii. Trei săptămâni cărasem apă de la sat, iar sub picioarele mele existase tot timpul un puț.

Generalul a fost primul care a băut. Și-a coborât botul cu o solemnitate ridicolă, de parcă primea o medalie. Matei a izbucnit în râs. De data aceasta, nimeni nu râdea de mine.

A doua zi, tot satul știa. La magazin, oamenii vorbeau despre vechiul cătun. La primărie, funcționara a găsit într-un dosar îngălbenit o schiță pe care era desenat un puț exact pe terenul meu.

Dar Maxim a venit după prânz, fără glume și fără pălăria lui obișnuită. A privit apa, apoi a scos din buzunar un document împăturit.

— Puțul acesta nu îți aparține, a spus.

— Terenul este al meu.

— Apa nu este. Străbunicul meu a avut drepturi asupra ei.

A desfăcut hârtia pe capota camionetei. Cerneala era aproape ștearsă, dar numele meu nu apărea nicăieri. Maxim a zâmbit pentru prima dată în acea zi.

— Îți dau bani pe teren și pleci. Mai mulți decât ai plătit tu.

Am privit actul, apoi m-am uitat la mâinile mele pline de zgârieturi. Nu voia puțul pentru că era vechi. Îl voia pentru că apa putea schimba întreaga vale.

— Nu vând, am spus.

Maxim și-a apropiat fața de a mea.

— Atunci vei regreta că ai săpat.

A plecat, lăsând documentul pe capotă. În noaptea aceea, am auzit pași lângă cort și lanțul de la poartă s-a mișcat singur. Dimineața, una dintre capre dispăruse.

Am fugit spre deal, iar în noroi am văzut urme de anvelope care duceau până la puț. Lângă capac zăcea o bucată din haina lui Maxim, prinsă într-un spin.

Am luat-o și am înțeles că nu mai era vorba despre o fântână. Era vorba despre ceva ce cineva încercase să ascundă de zeci de ani…

PARTEA 3

Înainte să merg la poliție, am dus bucata de haină la Lina. Bătrâna a privit cusătura albastră și a închis ochii.

— Haina asta e a lui Maxim, a spus. Dar nu el a ascuns puțul.

Apoi mi-a povestit ce nu fusese trecut niciodată în actele moderne. Cu aproape șaptezeci de ani înainte, pe terenul meu existase un mic cătun. Oamenii aveau case, grădini și un puț comun. După incendiu, familiile plecaseră, iar proprietarul de atunci, bunicul lui Maxim, pusese piatra peste fântână și declarase terenul inutil.

Nu voia ca oamenii să se întoarcă. Mai târziu, familia lui cumpărase ieftin loturile din jur, iar apa din puț alimentase pe ascuns un bazin de irigații. Ani întregi, râul și izvoarele din vale fuseseră folosite de ei, în timp ce satului i se spunea că pământul este sec.

Maxim nu descoperise nimic în acea noapte. Știa deja. De aceea se speriase când Generalul lovise piatra.

Am sunat la poliție și am predat haina, fotografia urmelor și documentul lăsat pe camionetă. În aceeași zi, am cerut primăriei toate planurile vechi. Într-un registru pătat de umezeală am găsit harta cătunului, cu puțul desenat în interiorul parcelei mele și cu o mențiune clară: „folosință comună a proprietarului terenului”.

Documentul lui Maxim era un fals. Își trecuse numele peste o ștampilă veche și sperase că o femeie singură nu va avea curajul să verifice.

A fost chemat la primărie. A venit nervos, cu aceeași cămașă ruptă la mânecă.

— Ai făcut mare scandal pentru o găleată cu apă, a spus.

Am pus harta pe masă.

— Nu pentru o găleată. Pentru toate viețile pe care familia ta le-a mințit.

Fața lui s-a golit de culoare.

Funcționara a chemat polițiștii, iar falsul și amenințările au fost consemnate. Maxim a încercat să spună că fusese doar o glumă, dar camerele de la primărie îl surprinseseră când intrase noaptea pe teren, iar frânghia găsită lângă puț purta urmele camionetei lui. Capra dispărută a fost găsită în grajdul său, speriată și legată.

A primit amendă, a fost obligat să plătească despăgubiri și să repare drumul pe care îl blocase ani la rând. Mai important, primăria a recunoscut oficial dreptul meu asupra puțului și accesul satului la apă.

Eu nu am devenit bogată peste noapte. Am curățat puțul, am ridicat un adăpost și am plantat prima livadă. Matei venea după școală, Lina aducea pâine, iar Generalul continua să conducă turma ca un bătrân rege.

În prima iarnă, am băut ceai din apa aceea. Cutia metalică stătea goală pe masă. Nu mai conținea bani, dar păstra amprenta drumului meu.

Oamenii au spus că am avut noroc.

Eu știam adevărul: norocul nu mi-a deschis pământul. Mâinile mele au făcut-o.

Iar sub piatra rece, acolo unde toți văzuseră doar buruieni, viața așteptase în tăcere să fie găsită.