PARTEA 4 — Când soțul mi-a cerut să trăiesc pe cont propriu, am zâmbit calm, iar expresia lui s-a schimbat brusc

PARTEA 4

Oleg a rămas cu mâna pe clanță, privind spre Radu ca și cum avocatul ar fi rostit o frază într-o limbă pe care numai el nu o înțelegea.

— Tatăl meu nu are nicio legătură cu asta, a spus el.

Telefonul lui a sunat din nou.

De data aceasta, pe ecran a apărut numele tatălui său.

Oleg a răspuns cu glas scăzut.

— Tată, nu veni la notar.

A ascultat.

— Nu, nu ai înțeles. Nu putem semna luni.

A ascultat din nou, iar umerii i s-au prăbușit.

— Ce avans?

Radu a deschis un mesaj primit cu câteva minute înainte. În el se afla dovada transferului către un cont al lui Oleg, nu către un cont al familiei.

— A primit banii și i-a mutat în aceeași zi, a spus avocatul. O parte către sora lui, pentru datoria ei. O parte către un creditor personal.

M-am uitat la Oleg.

— Ai folosit banii tatălui tău ca să achiți datorii?

— Nu e treaba ta.

— Ai încercat să vinzi locuința mea ca să-ți rezolvi problemele.

— Era și casa mea!

— Nu. Era locul în care ai locuit cât timp ai crezut că nu trebuie să răspunzi nimănui.

Telefonul lui Radu a vibrat iar. Agentul imobiliar trimisese documentele complete: anunțul, conversațiile și o fotografie a actului pe care Oleg îl prezentase drept acordul meu.

Irina a comparat semnătura cu cea din pașaportul meu.

— Diferențele sunt evidente, a spus ea. Nu semnați nimic, doamnă Popescu.

Oleg s-a întors spre mine.

— Natalia, ascultă-mă. Am făcut o greșeală. Eram stresat. M-am lăsat influențat de tata.

— Tu ai scris regulile pe frigider.

— Le pot rupe.

— Nu hârtia era problema.

El a făcut un pas spre mine.

— Nu mă lăsa să mă prăbușesc.

Acea frază m-a durut. Nu pentru că îl mai iubeam ca înainte, ci pentru că îmi amintea de toate serile în care îl salvasem fără să-mi ceară măcar voie. Facturi plătite în tăcere. Împrumutul pentru sora lui. Mașina reparată înainte de inspecție. Cine calde lăsate în cuptor pentru un om care mă acuza că îl cost prea mult.

— Oleg, am spus, nu eu te prăbușesc. Eu doar nu te mai țin în picioare.

În aceeași după-amiază, am mers la poliție împreună cu Radu. În sala mică mirosea a toner și haine ude. Oleg a încercat să prezinte totul drept o ceartă de familie.

— Soția mea exagerează, a spus el.

— Soția dumneavoastră are documente, înregistrări și declarația agentului, a răspuns polițista. Dumneavoastră ce aveți?

Oleg a tăcut.

Apoi a trebuit să-și audă propria voce.

Înregistrarea a fost redată într-o cameră îngustă, la ora patru și douăzeci. Vocea lui umplea încăperea:

„Dacă o presez câteva săptămâni, semnează. Apartamentul e prea mare pentru ea.”

Oleg a tresărit.

— Nu am spus asta așa.

Polițista a apăsat pauză.

— Ați spus exact asta.

— Eram nervos.

— Ați spus-o de trei ori, a intervenit Radu.

Oleg și-a trecut mâna peste față. Pentru prima dată nu mai avea publicul lui obișnuit: nici mama, nici sora, nici prietenii care îl aprobau la masă. Doar propriile cuvinte, întoarse către el.

În seara aceea, când m-am întors în apartament, am găsit dormitorul aproape gol. Oleg își luase hainele, laptopul și televizorul. Pe raft rămăsese doar fotografia de la cununia civilă, cu rama crăpată într-un colț.

Am ridicat-o.

În fundal se vedea tramvaiul galben din fotografia noastră de vacanță, transformat ulterior în magnet și prins pe frigider. Pe atunci râdeam amândoi. Eu nu știam că uneori oamenii nu pleacă dintr-o căsnicie într-o singură zi. Pleacă puțin câte puțin, de fiecare dată când aleg să te considere datornic în loc de partener.

A doua zi, agentul imobiliar a anulat întâlnirea cu tatăl lui Oleg. Avansul a fost returnat după ce Radu a trimis notificarea oficială. Tatăl lui Oleg m-a sunat o singură dată.

— Îmi pare rău, Natalia. Nu am știut.

— Nici eu nu am știut totul, i-am răspuns.

— Oleg spune că îl distrugi.

— Nu îl distrug. Îl las să răspundă pentru ce a făcut.

A urmat o tăcere lungă.

— Ai nevoie de ceva?

— Nu. Dar vă mulțumesc că ați întrebat.

Dosarul penal pentru fals a mers mai departe. Nu am urmărit fiecare etapă cu satisfacție. Uneori doar semnam documentele și mă întorceam la birou. Aveam destule lucruri de reconstruit fără să-mi transform viața într-o răzbunare.

Oleg a încercat să mă contacteze prin sora lui.

— Spune-i că îmi pare rău, mi-a cerut ea la telefon.

— Dacă îi pare rău, poate să-mi scrie el.

A scris.

„Putem să discutăm ca doi oameni maturi. Nu vreau să se termine urât.”

I-am răspuns după o zi:

„S-a terminat în ziua în care ai încercat să vinzi locul meu fără acordul meu. Acum doar se încheie oficial.”

În următoarele luni, am schimbat yala de la ușă, am vopsit holul și am mutat biroul lângă fereastră. Am început să lucrez mai mult de acasă, să alerg dimineața și să-mi cumpăr flori fără să calculez dacă „merită”.

Sora mea venea duminica împreună cu fiica ei, Mara. Fetița avea șapte ani și își lăsa mereu creioanele împrăștiate pe masa din bucătărie.

Într-o după-amiază de noiembrie, Mara m-a întrebat:

— Mătușă, acum locuiești singură?

— Da.

— Și nu ți-e frică?

Am privit ninsoarea care începuse să deseneze linii albe pe geam.

— Uneori mi-a fost frică să nu rămân într-un loc unde nu eram respectată. Singură nu mi-e frică.

Mara s-a gândit puțin, apoi mi-a întins o foaie.

Desenase apartamentul cu ferestre mari, o masă, trei oameni și un tramvai galben lipit de frigider.

— Aici ești tu, a spus ea. Și aici este casa care te apără.

Am zâmbit și am prins desenul cu magnetul în formă de tramvai galben. Încă avea o zgârietură pe roata din față, aceeași pe care o observasem în seara în care Oleg lipise regulile lui pe frigider.

În decembrie, am primit ultimul mesaj.

„M-am schimbat. Lasă-mă să mă întorc măcar pentru o discuție.”

Am mers până la fereastră. Strada era albă, iar luminile mașinilor alunecau pe zăpadă. Am ținut telefonul în mână mult timp.

Apoi am răspuns:

„Nu mai trebuie să mă convingi că meriți o casă. Eu trebuie să-mi amintesc că merit liniște.”

Am blocat numărul.

Nu am plâns.

În bucătărie, foaia cu regulile vechi nu mai era pe frigider. O aruncasem cu luni în urmă. În locul ei stătea desenul Marei, prins de tramvaiul galben.

Am pus apă la fiert, am deschis geamul și am ascultat orașul trezindu-se sub primul strat de zăpadă.

Casa era tăcută.

Pentru prima dată, tăcerea nu mai semăna cu singurătatea.

Semăna cu libertatea.