PARTEA 4 — Soțul meu mi-a cerut casa pentru mama lui, iar când am întrebat cine plătește, sora lui a încetat să zâmbească

PARTEA 4

…găsit în această seară la secția de poliție, unde ceruse să vorbească despre o falsificare de acte.

Am rămas cu telefonul la ureche.

— Este în siguranță? am întrebat.

— Da. Dar a spus că se teme pentru viața lui.

Sergiu a făcut un pas spre mine.

— Izolda, nu te duce nicăieri în seara asta. Ești obosită și nu înțelegi ce se întâmplă.

Am închis apelul.

— Înțeleg destul.

A urmat un zgomot scurt. Alina își scăpase geanta pe podea, iar din ea ieșiseră un teanc de plicuri, o ștampilă și două chei noi.

Cheile au alunecat sub masă.

Sergiu le-a privit ca pe niște obiecte străine.

— De ce avea Alina cheile casei? am întrebat.

— Nu sunt ale casei tale, a spus ea repede.

— Atunci de ce au aceeași formă ca ale mele?

Nu a răspuns.

Am sunat la poliție și am spus totul, fără să ridic vocea. Am descris camerele, oamenii din curte, încercarea de ocupare și documentele din cutia de nuc. Sergiu a început să se plimbe prin sufragerie.

— Îți distrugi căsnicia pentru o interpretare greșită.

— Nu eu am adus cutii la casa mea.

— Putem rezolva între noi.

— Ai avut un an să rezolvi între noi. Ai ales să mă minți.

Telefonul lui a sunat. S-a uitat la ecran și a răspuns imediat.

— Da, domnule avocat. Nu, nu este nevoie să vii aici. Putem discuta mâine.

A ascultat câteva secunde, apoi fața lui s-a golit de culoare.

— Cum adică nu mă mai reprezentați?

A făcut doi pași până la fereastră.

— Mi-ați spus că documentele sunt în regulă!

Vocea avocatului se auzea slab, dar suficient de clar prin difuzorul deschis din greșeală:

— Domnule Sergiu, nu mi-ați spus că semnătura clientei ar fi fost obținută în timp ce era internată. Nu voi participa la așa ceva.

Sergiu a închis.

Pentru prima dată, și-a auzit propriile cuvinte din afara lui. M-am ridicat și am pornit înregistrarea de pe dispozitivul mamei încă o dată. Vocea lui nu se auzea acolo, dar înregistrarea confirma tot ce ea povestise. Apoi am redat un fragment salvat pe telefon din urmă cu două săptămâni, când el îi spusese Alinei că trebuie să mă facă să par instabilă.

— Izolda e obosită, se auzea vocea lui. Dacă plânge și se enervează, toți vor crede că nu mai judecă limpede.

În sufragerie, cuvintele lui se întoarseră spre el.

Sergiu s-a oprit.

A ascultat.

A închis ochii.

— Nu am spus asta.

— Ai spus-o singur, în bucătărie, la ora unu și paisprezece minute. Camera a înregistrat.

— Ai înregistrat conversațiile noastre?

— Am înregistrat conversațiile din casa mea după ce mama ta a încercat să schimbe yala și după ce am găsit cererea de împuternicire.

Alina s-a sprijinit de bibliotecă. Degetele ei lăsaseră urme ude pe lemn.

— Sergiu, ce ai făcut?

El s-a întors spre ea.

— Am încercat să ne ajut.

— Nu. Ai încercat să iei ce nu era al tău.

Când polițiștii au ajuns, ploaia se oprise. În curte mirosea a pământ ud și a frunze strivite. Mama lui Sergiu și bărbatul care o însoțea au fost găsiți lângă poartă, cu cutii de veselă, lenjerii și fotografii de familie. Nu au opus rezistență.

Sergiu a cerut să vorbească doar cu mine.

— Izolda, te rog. Nu lăsa lucrurile să ajungă atât de departe.

— Au ajuns deja.

— Te iubesc.

Am privit chipul lui și am căutat bărbatul de care mă îndrăgostisem. Nu l-am mai găsit.

— Poate că ai iubit ideea unei case. Nu pe mine.

El a coborât capul.

În dimineața următoare, la notar, am aflat toate detaliile. Sergiu și Alina încercaseră să obțină administrarea temporară a proprietății, susținând că eu eram incapabilă să iau decizii după internarea provocată de un atac de panică. Medicul care semnase declarația fusese plătit de ei și recunoscuse totul după ce îi fusese promisă o sumă mai mare decât putea să plătească.

Mătușa Vera stătea lângă mine și ținea strâns mânerul umbrelei.

— Mama ta știa că se va întâmpla ceva, mi-a spus.

— De ce nu mi-ai spus mai devreme?

— Pentru că ea mi-a cerut să te las să alegi singură. A spus că, dacă te avertizez fără dovezi, vei apăra omul pe care îl iubești.

Am simțit lacrimile, dar nu le-am ascuns.

— A avut dreptate.

Plângerea a fost depusă în aceeași zi. Au urmat săptămâni cu declarații, telefoane și documente. Sergiu a încercat să mă convingă că totul fusese ideea Alinei. Alina a susținut că doar își ajuta fratele. Mama lui a spus că nu știa nimic despre acte.

Dar adevărul nu mai depindea de poveștile lor.

Existau înregistrări.

Existau documente.

Existau date.

Și exista casa, tăcută, întreagă, încă a mea.

Într-o după-amiază de noiembrie, m-am întors acolo cu Vera. Am deschis ușa magaziei din spate folosind cheia mică din cutia de nuc. Înăuntru mirosea a lemn umed și a mere păstrate peste iarnă. Pe un raft era o fotografie cu mama mea, făcută în curtea casei când avea douăzeci și trei de ani.

Am ridicat-o și am șters praful de pe sticlă.

— Aici voia să îmbătrânească, am spus.

— Și tu ce vei face?

Am privit ferestrele mari, gardul reparat și aleea pe care ploaia lăsase bălți mici.

— O voi transforma într-un loc în care nimeni nu va trebui să ceară voie să fie în siguranță.

Am vândut casa câteva luni mai târziu, exact cum plănuisem. Cu o parte din bani am cumpărat două garsoniere. Cu alta am ajutat-o pe Vera să-și repare acoperișul. Restul l-am pus deoparte pentru mine.

Am divorțat fără scandal.

Nu am vrut să-l văd pedepsit. Am vrut doar să nu mai fiu obligată să-l salvez de urmările propriilor alegeri.

La șase luni după aceea, locuiam într-un apartament mic din Brașov și lucram la o firmă care se ocupa de administrarea proprietăților. În fiecare dimineață îmi făceam cafeaua într-o cană albă, fără desene, și verificam singură toate contractele înainte să semnez.

Într-o sâmbătă, nepotul meu, Matei, a venit la mine. Avea șapte ani și ținea în mână un desen cu o casă galbenă, un copac mare și o femeie în fața porții.

— Tu ești aici, mi-a spus.

— De ce stau în fața porții?

— Pentru că tu hotărăști cine intră.

Am râs, apoi l-am strâns în brațe.

— Ai înțeles foarte bine.

În acea iarnă a căzut prima zăpadă într-o dimineață de decembrie. Matei a alergat pe balcon și a apăsat cu nasul pe geam. Eu am scos din sertar busola de alamă a bunicului. Marginea ei era încă zgâriată, iar acul tremura puțin înainte să se îndrepte spre nord.

Atunci am primit ultimul mesaj de la Sergiu.

Îmi scria că se schimbase. Că îi era dor. Că poate am putea vorbi într-o cafenea, ca doi oameni care cândva se iubiseră.

Am citit mesajul de două ori.

Apoi i-am răspuns:

— Nu mai este nimic de discutat. Îți doresc să găsești liniștea pe care ai refuzat să mi-o lași.

Am șters conversația.

Nu am blocat numărul din furie. L-am blocat pentru că viața mea nu mai avea nevoie de o ușă întredeschisă către trecut.

Seara, am pus busola pe pervaz. Lumina felinarului i-a prins marginea tocită și a făcut-o să strălucească asemenea unei monede vechi.

Acul s-a oprit.

Și, pentru prima dată după mult timp, eu știam exact încotro merg.