PARTEA 4
Margarita nu a închis. A continuat să vorbească repede, aproape fără să respire.
— Vino la biroul notarului. Sunt cu Artem și cu omul care a cumpărat apartamentul. Tania a semnat că mi-l transmite mie, dar a păstrat dreptul să locuiască acolo până la sfârșitul vieții. Numai că în act apare și o obligație. Dacă ea se mută în altă locuință, transferul se poate anula.
Am privit-o pe Tania.
— Tu știai?
Ea nu a răspuns.
Andrei și-a închis ochii.
— Mamă, spune-i.
— Nu aveam unde să merg, a șoptit Tania.
— Aveai apartamentul tău.
— Dacă rămâneam acolo, Margarita nu primea nimic. Iar eu am promis.
— Nu. Ai vrut să-i dai apartamentul și să-mi iei mie locuința ca să nu pierzi controlul asupra lui.
În hol, geanta vișinie stătea lângă cutia cu vase. Un colț al cutiei se desfăcuse, iar prin carton se vedea o cană albă, cu o crăpătură în formă de fulger.
Am luat mapa lui Andrei și am pus toate documentele înapoi.
— Mergem la notar.
— Vera, nu transforma asta într-un război, a spus Andrei.
— Războiul a început când ai semnat în locul meu.
Elena ne-a urmat în tăcere. Pe scara blocului mirosea a detergent și a var umed. Tania cobora greu, ținându-se de balustradă. Nu mai părea femeia care intrase cu zâmbetul sigur al cuiva care își ocupase deja locul.
La biroul notarului, la ora unu fără zece, Margarita stătea lângă fereastră, cu mâinile împreunate pe genunchi. Artem ținea o mapă verde și privea podeaua.
— Nu am știut ce face Andrei cu banii, a spus el înainte să apuc să întreb. Mi-a spus că împrumută pentru firmă. Când am aflat că a pus apartamentul tău în discuție, am venit aici.
Andrei s-a întors spre el.
— Puteai să-mi spui că nu accepți banii.
— I-am spus. De trei ori. Tu mi-ai răspuns că oricum îi vei recupera dintr-un contract care nu exista.
Tania a privit spre fiica ei.
— Ai refuzat apartamentul?
Margarita și-a ridicat ochii.
— Nu vreau să primesc ceva obținut prin șantaj. Nici nu ți-am cerut să te muți de la tine.
— Locuiești într-o garsonieră cu un copil.
— Da. Dar înghesuiala mea nu-ți dă dreptul la casa Verei.
A urmat o pauză grea.
Elena a deschis registrul de acte și a explicat calm: Tania putea păstra apartamentul, dar trebuia să se întoarcă acolo. Transferul către Margarita rămânea valabil doar în condițiile semnate de ea. Dacă Tania se muta la mine, își pierdea dreptul de folosință și risca anularea întregii înțelegeri.
Acolo am înțeles totul.
Tania nu venise doar pentru un pat.
Venise să demonstreze că locuința mea era, în ochii ei, o extensie a familiei fiului ei. Dacă reușea să se stabilească acolo, presiunea devenea permanentă. Iar Andrei spera să negocieze cu mine după ce datoria îl ajungea din urmă.
— De ce nu mi-ai spus adevărul? l-am întrebat.
Andrei a ridicat capul. Ochii îi erau roșii.
— Pentru că mi-a fost rușine. Am pierdut bani, am mințit și apoi am încercat să repar totul cu ceva ce nu-mi aparținea.
— Rușinea nu te-a oprit să semnezi.
— Știu.
— Ai crezut că, dacă mă presează mama ta, voi ceda?
El a privit spre Tania.
— Am crezut că toți veți ceda. Tu, ea, Margarita. Am crezut că pot să țin familia împreună dacă mut problemele dintr-un loc în altul.
— Nu ai ținut familia împreună. Ai mutat minciuna în casa mea.
Andrei a coborât privirea.
— Ai dreptate.
Nu l-am iertat atunci. Dar nici nu am simțit dorința de a-l distruge. Am simțit doar oboseala unei femei care fusese obligată să-și apere, în aceeași zi, banii, semnătura și dreptul de a spune nu.
Elena a pregătit un acord de restituire a împrumutului. Andrei a trebuit să-și vândă mașina, să renunțe la partea lui dintr-un proiect și să stabilească rate lunare pentru restul datoriei. Artem a acceptat să returneze banii primiți, nu pentru că îi era dator lui Andrei, ci pentru că nu voia ca greșeala unuia să îngroape două familii.
— Iar tu? am întrebat-o pe Tania.
Ea a ținut actul în mâini și l-a privit mult timp.
— Mă întorc în apartamentul meu.
— Margarita?
— Nu mai vreau să-ți dau locuința cu condiții care mă fac dependentă de tine. O să o ajut altfel.
Margarita a rămas nemișcată.
— Cum?
Tania a scos din geantă o cutie mică. În ea se aflau cerceii de aur pe care îi purtase la nunta mea.
— Îi vând. Și plătesc avansul pentru o locuință mai mare. Fără să mă mut la Vera. Fără să-i cer ceva ce nu-i aparține.
Margarita a început să plângă.
— Mamă, nu trebuie să-ți vinzi cerceii.
— Trebuie să vând ceva al meu, nu ceva al altcuiva.
Cuvintele acelea au schimbat ceva în încăpere. Nu au șters ce făcuse, dar au arătat prima decizie care îi aparținea cu adevărat.
Andrei a venit lângă mine pe coridor, după ce ceilalți au ieșit.
— Vrei să plec de acasă în seara asta?
— Da.
A încuviințat.
— Pot să iau doar lucrurile mele?
— Doar lucrurile tale.
— Și noi?
Am privit spre mapa din mâna lui.
— Noi nu putem continua ca și cum promisiunea încă există. Poate, cândva, vom vorbi despre ce rămâne între noi. Dar nu în apartamentul meu și nu sub presiunea unei datorii.
A scos verigheta și a ținut-o între degete.
— Nu vreau să te pierd.
— M-ai pierdut în clipa în care ai semnat că poți folosi casa mea fără mine.
Nu a protestat. Asta a fost mai dureros decât dacă s-ar fi certat.
Seara, când m-am întors în apartament, geanta vișinie nu mai era în hol. Cutia cu vase dispăruse. Pe masa din bucătărie rămăsese însă brelocul în formă de casă, uitat lângă o pată de făină.
L-am luat și l-am pus în mapa cu actul de proprietate, nu ca pe o amintire, ci ca pe o dovadă a zilei în care cineva încercase să-mi explice că o familie înseamnă să renunț la dreptul meu.
A doua zi, Tania s-a întors în apartamentul ei. Margarita a renunțat la transfer și a acceptat ajutorul mamei doar după ce a primit un contract clar, semnat de amândouă. Artem a început să-și vândă utilajele ca să acopere partea lui, iar Andrei a început să-și plătească datoria lună de lună.
Nu am mers la poliție. Nu pentru că ce făcuse era mic, ci pentru că voiam ca fiecare să repare concret ceea ce stricase, nu să se ascundă în spatele unei povești despre familie.
Căsnicia noastră s-a încheiat fără spectacol. Cu o listă de bunuri, două semnături și o cutie în care am pus lucrurile lui. Când a plecat, nu mi-a cerut să-l aștept.
Mi-a cerut doar să nu spun nimănui că îi era frică.
— Nu voi spune, i-am răspuns. Dar nici nu voi mai ascunde pentru tine.
În aceeași săptămână, am schimbat broasca de la ușă. Nu ca să pedepsesc pe cineva, ci pentru că vechea cheie ajunsese în mâna unor oameni care o confundaseră cu un drept.
Apoi am pus pe masa din bucătărie actul apartamentului, mapa cu restituirea datoriei și brelocul Taniei.
Când a venit Margarita după el, a zâmbit trist.
— Mama spune că acesta trebuia să rămână la tine.
— Nu-mi trebuie.
— Atunci de ce l-ai păstrat?
Am privit mica formă de casă, zgâriată pe margine.
— Pentru că data viitoare când cineva spune că vrea doar un loc unde să stea, vreau să-mi amintesc să întreb cine plătește, cine semnează și cine hotărăște.
Margarita l-a luat din palma mea și a strâns brelocul.
— O să-l duc mamei.
— Du-l. Dar spune-i ceva.
— Ce?
Am ridicat mapa cu actul meu și am așezat-o peste masă, exact peste locul unde Andrei își apăsase semnătura.
— Casa mea nu este o soluție pentru greșelile altora.
Margarita a plecat cu brelocul în mână, iar pe masă a rămas doar zgârietura veche din lemn, cea făcută de mine când mutasem singură primul dulap.
De data aceasta, nu am acoperit-o cu nimic.
final_badge:
Missed the beginning?




