PARTEA 4 — Am intrat în apartamentul meu și am auzit o femeie cerându-i soțului să nu se mai ascundă; Alexei a pălit

PARTEA 4

— Ce vrei să spui? am întrebat.

Alexei a zâmbit din nou, dar zâmbetul nu i-a ajuns la ochi.

Notarul a închis mapa cu un gest ferm.

— Nimeni nu pleacă până nu lămurim contul.

— Nu mai are rost, a spus Alexei. Cererea este deja în sistem.

Mi-am simțit degetele amorțite. Contul despre care vorbea era un depozit deschis de mătușa Ileana. Nu conținea o avere uriașă, dar avea suficienți bani pentru renovarea completă a clădirii și pentru tratamentul mamei mele. Alexei știa de el. Îi spusesem într-o seară, când încă mai credeam că un soț este omul căruia îi poți spune orice fără să te temi.

— Nu ai parola, am spus.

— Nu mi-a trebuit.

— Atunci cum ai făcut cererea?

El a privit-o pe Svetlana.

— Ea mi-a dat ce aveam nevoie.

Svetlana a pălit.

— Eu nu ți-am dat nimic.

— Mi-ai trimis poza actului tău de identitate când ți-am spus că trebuie să închiriez locuința pentru noi. Cu ea am deschis un cont intermediar și am mutat banii prin firma fratelui meu.

Svetlana a făcut un pas în spate.

— Ai folosit actul meu fără permisiune?

— Aveam să te răsplătesc.

— Cu banii mei?

Doamna Marin a început să plângă în liniște. Și-a apăsat batista pe buze.

— Mătușa dumneavoastră se temea exact de asta, Vera. Nu de vânzarea casei. De faptul că el va face ca toate documentele să pară semnate de dumneavoastră.

Apoi a scos din geantă o cutie metalică mică. Era zgâriată pe capac și avea o pată de vopsea galbenă pe lateral.

— Mi-a lăsat-o mie în dimineața în care a murit. Mi-a spus să o predau doar când veți veni singură și veți întreba de Alexei.

Am atins cutia. Mătușa Ileana își ținuse cele mai importante lucruri într-o cutie asemănătoare, ascunsă în spatele dulapului cu veselă. Crezusem că dispăruse când Alexei mutase mobila.

— De ce nu mi-ai dat-o până acum?

— Pentru că el m-a găsit înainte. A venit la mine și mi-a spus că sunteți internată, că ați devenit confuză și că ați uitat cine sunteți. Am vrut să vă vizitez, dar mi-a fost frică.

Alexei a izbucnit:

— Femeia asta este senilă!

— Atunci de ce ai intrat în casa ei noaptea? am întrebat.

S-a întors spre mine.

— Pentru că mătușa ta mi-a lăsat o scrisoare.

A rostit-o prea repede. Cuvintele au ieșit înainte să le poată opri.

Notarul a deschis cutia. Înăuntru se afla o scrisoare împăturită, o cheie de la un dulap și un carnet cu încasări. Pe prima pagină, mătușa scrisese: „Vera, dacă citești asta, nu lăsa pe nimeni să te convingă că ești singură.”

Am citit scrisoarea cu voce tare.

Mătușa observase că Alexei îi cerea informații despre conturi încă de dinaintea nunții. Îl văzuse căutând acte în birou și îi spusese că îi va lăsa apartamentul doar Verei, cu o condiție: banii din depozit să fie folosiți pentru un centru mic de recuperare, într-o cameră de la parterul imobilului.

Centrul era visul ei. Nu voia ca apartamentul să fie vândut. Voia ca acolo să existe un loc unde vecinii vârstnici să poată primi îngrijire la preț mic.

În ultima parte a scrisorii, mătușa scrisese că doamna Marin urma să primească o sumă lunară pentru administrare, iar eu urma să decid dacă păstrez proiectul sau îl transform în altceva.

Alexei a râs amar.

— Asta era marea ta moștenire? O cameră plină de bătrâni și facturi? Eu puteam să-ți fac o viață adevărată.

— Nu tu ai fi construit-o. Ai fi vândut-o.

— Și ce aveai de gând să faci singură?

— Să cer ajutorul oamenilor pe care tu i-ai mințit.

În aceeași după-amiază, banca a blocat transferul după ce notarul a trimis copia documentelor și cererea de verificare. Nu a fost nevoie de spectacol. Nu a fost nevoie să strig. Alexei pierduse accesul la cont înainte ca banii să plece.

Dar problema nu era închisă.

La ieșirea din birou, Svetlana m-a prins de braț.

— Vera, trebuie să-ți spun ceva înainte să plec.

— Ce anume?

— Nu eu am venit prima dată la el. Alexei m-a căutat. Mi-a spus că ai o boală și că nu mai poți administra nimic. Mi-a arătat o fișă medicală cu numele tău.

Am simțit că genunchii mi se înmoaie.

— Nu am fost diagnosticată cu nimic.

— Știu acum. Dar fișa avea parafa unei clinici.

Alexei se oprise lângă trepte. Între noi era doar balustrada de fier.

— De unde ai fișa? am întrebat.

El nu a răspuns.

Svetlana a scos din geantă o copie mototolită.

— Asta mi-a trimis cu o săptămână înainte să mă mut aici.

Am citit numele medicului. Era doctorul care îl tratase pe tatăl lui Alexei. Data era cu trei luni înainte de vizita mea la clinică. Cineva îmi folosise identitatea pentru a crea un dosar medical fals.

Am mers la clinica respectivă împreună cu notarul și cu doamna Marin. Directorul a recunoscut imediat că parafa fusese furată de un fost administrator, fratele lui Alexei, care lucrase acolo câteva luni ca gestionar.

Asta era legătura pe care Alexei încercase să o ascundă: nu doar fratele lui îl ajuta. Împreună pregătiseră documentele, conturile și povestea despre presupusa mea incapacitate. Dacă reușeau retragerea, puteau susține că eu le dădusem acordul într-o perioadă în care nu eram lucidă.

Svetlana și-a recuperat banii prin bancă și a rupt orice legătură cu Alexei. Nu mi-a cerut iertare. A venit la mine în aceeași seară și mi-a adus cheile garsonierei pe care o abandonase.

— Îmi pare rău că am intrat în povestea ta, a spus.

— Ai fost mințită.

— Și eu am vrut să cred minciuna, pentru că îmi convenea. Asta nu pot să uit.

Am apreciat sinceritatea ei mai mult decât orice scuză frumoasă.

Alexei nu s-a mai întors în apartament. Fratele lui a încercat să nege totul, apoi a trimis o declarație prin care susținea că Alexei îl rugase doar să pregătească niște formulare. Însă carnetul mătușii conținea date, ore și numere de telefon. Iar cererile bancare purtau urmele calculatoarelor de la firma lor.

Nu am urmărit răzbunarea. Am urmărit recuperarea lucrurilor care îmi aparțineau: numele, actele, banii și liniștea mamei mele.

Două săptămâni mai târziu, camera de la parter a fost eliberată. Pereții au rămas cu urmele vechilor rafturi, iar pe podea se vedea încă o pată de vopsea galbenă, exact ca pe cutia mătușii.

Doamna Marin a adus primul scaun pliant.

— Ileana ar fi vrut să fie aici, a spus.

— Știu.

— Și Alexei?

Am privit carnetul închis de pe masă.

— El a vrut o casă. Mătușa mea a lăsat un loc.

În ziua în care am deschis centrul, o femeie bătrână a intrat cu o sacoșă de medicamente și a întrebat dacă poate sta puțin la căldură. I-am tras un scaun și i-am oferit apă.

Pe perete am prins scrisoarea mătușii, într-o ramă simplă. Nu ca pe o amintire, ci ca pe o promisiune dusă până la capăt.

Apoi am auzit cheia mică învârtindu-se în dulapul cu dosare. Era cheia din cutia metalică, iar în spatele sertarului se afla încă un plic pe care nu-l observasem.

L-am deschis cu degetele tremurând.

Înăuntru era o singură frază, scrisă de mătușa Ileana:

„Vera, oamenii care te iubesc nu îți cer să dispari ca să le faci loc.”

Am pus hârtia lângă registrul centrului. În prag, doamna Marin o ajuta pe bătrână să-și așeze medicamentele.

Iar pe ușa camerei, sub numele mătușii mele, am prins plăcuța pe care o pregătisem de dimineață: „Centrul Ileana Popescu — aici nimeni nu trebuie să se ascundă.”

Missed the beginning?

← Read the story from part one

Оцените статью