Am intrat în apartamentul meu și am auzit o femeie cerându-i soțului să nu se mai ascundă; Alexei a pălit

Când am intrat în apartament, o femeie a strigat din dormitor că s-a săturat să se ascundă de soția lui Alexei.

Am rămas cu mâna pe clanță și cu plasa de mere strânsă în degete. Era puțin după prânz, iar Alexei trebuia să fie la serviciu. În hol, lângă pantofarul nostru, se aflau niște pantofi de damă crem, cu barete subțiri. Nu erau ai mei. Pe cuier atârna un trench bej, parfumat cu ceva dulce și străin.

— Alexei, cât mai trebuie să stau ascunsă de nevasta ta scorpie? a repetat femeia, mai tare.

Am simțit cum mi se răcește ceafa. Nu am plâns. Nu am țipat. Am pus merele pe dulap, apoi am observat că ușa dormitorului era întredeschisă. Dinăuntru se auzea glasul lui Alexei, coborât și rugător.

— Svetlana, vorbește mai încet. Ți-am spus că Vera nu vine până seara.

Am împins ușa.

Alexei stătea între pat și fereastră, cu palmele ridicate, ca și cum ar fi vrut să apere femeia din spatele lui. Svetlana purta o rochie neagră și își ținea geanta lipită de abdomen. Pe noptieră se afla cea de-a doua ceașcă de cafea, iar pe cearșaful meu era o cută adâncă, ca și cum cineva tocmai se ridicase de acolo.

— Explică-mi, am spus.

Alexei a clipit.

— Vera, nu este ceea ce crezi.

— Atunci cine este?

Svetlana și-a ridicat bărbia.

— El mi-a spus că nu mai trăiți ca soț și soție.

Alexei s-a întors brusc spre ea.

— Taci, Svetlana.

— De ce să tac? M-ai lăsat aici ca pe o infractoare. Ai spus că locuința este practic a ta și că soția ta doar se agață de acte.

Apartamentul era al meu. Îl moștenisem de la mătușa Ileana cu șase ani înainte de căsătorie. Alexei știa fiecare detaliu, de la dosarul de succesiune până la chitanțele pentru schimbarea țevilor. Totuși, în ultimele luni mă întrebase de trei ori dacă nu ar fi mai bine să vindem și să cumpărăm ceva „pe numele amândurora”.

— Ia-ți lucrurile și pleacă, i-am spus.

— Nu poți hotărî singură totul.

— Pot hotărî cine intră în casa mea.

Fața lui s-a înroșit.

Svetlana și-a luat geanta și a făcut un pas spre hol.

— Eu nu știam că încă sunteți împreună, a murmurat.

— Acum știi.

Alexei a vrut să o urmeze, dar m-am așezat în cadrul ușii.

— Îți strângi lucrurile aici, în fața mea. Cheile le lași pe masă.

— Mă tratezi ca pe un hoț?

— Nu știu încă ce ești. Dar știu că ai adus o străină în dormitorul meu și ai mințit-o despre locuință.

A început să își arunce hainele în rucsac. Când s-a aplecat după o cutie de carton, din buzunar i-a căzut un carnețel mic, cu copertă verde închis. L-a ridicat prea repede și l-a băgat în haină.

Am văzut însă colțul unei foi ieșind dintre pagini. Era o ștampilă notarială.

— Ce este acolo?

— Nimic.

— Arată-mi.

— Nu ai dreptul.

Răspunsul lui m-a făcut să înțeleg că acel carnețel era mai important decât toate hainele din rucsac. I-am întins mâna.

— Alexei, pune-l pe masă.

El a făcut un pas înapoi. În acel moment, telefonul lui a vibrat. Pe ecran a apărut un număr necunoscut, iar sub el un mesaj scurt: „Dacă nu ai semnătura ei până mâine, pierdem tot.”

Alexei a văzut că citisem. A închis telefonul, a strâns carnețelul la piept și a întins mâna spre geanta lui, unde ascunsese ceva între două dosare…

PARTEA 2

Între două dosare, Alexei a scos o mapă subțire, legată cu o panglică roșie. A ținut-o lipită de piept.

— Ce înseamnă „semnătura mea”? am întrebat.

— Nu te privește.

— Mesajul a venit pe telefonul tău, despre casa mea.

Svetlana, rămasă lângă ușa de la intrare, și-a scos încet pantofii. Pe gleznă avea o urmă roșie de la curea. Arăta mai puțin sigură decât în dormitor.

— Alexei, i-ai spus că ai deja acordul ei? a întrebat.

— Nu te amesteca.

— Mi-ai spus că mâine semnează.

Am simțit cum îmi pulsează tâmpla. Nu voiam să le ofer satisfacția unei scene. M-am dus la masa din bucătărie, am luat telefonul și am fotografiat mesajul de pe ecran înainte ca Alexei să-l șteargă.

— Ai făcut o copie? a izbucnit el.

— Nu. Am păstrat o dovadă.

A râs scurt, fără bucurie.

— Pentru ce? Vrei să mă dai afară dintr-o casă în care am investit bani?

— Ai plătit câteva facturi și ai cumpărat un frigider. Nu ai cumpărat pereții.

— Am drepturi aici.

— Atunci arată-mi actul care le dovedește.

A tăcut. Mâna lui s-a încleștat pe marginea mapei, iar unghia degetului mare s-a rupt până la carne. O picătură de sânge a căzut pe panglica roșie.

— Nu voiam să afli așa, a spus el.

— Cum voiai să aflu? După ce semnam?

Svetlana s-a apropiat de masă.

— Vera, eu trebuie să îți spun ceva. Alexei mi-a promis că pleacă de lângă tine imediat ce rezolvă actele. Mi-a spus că apartamentul este în coproprietate și că tu refuzi să îl împarți doar ca să-l umilești.

Am deschis sertarul cu documente și am scos certificatul de moștenitor. Hârtia avea colțurile îndoite, dar ștampila era clară.

— Apartamentul este al meu. Nu există coproprietate.

Svetlana a luat documentul. Buzele i s-au subțiat când a citit.

— Atunci de ce mi-ai spus altceva?

Alexei a smuls foaia din mâna ei.

— Pentru că nu înțelegi situația.

— Ba o înțeleg foarte bine, a răspuns ea. M-ai mutat din garsoniera mea, mi-ai cerut bani pentru „avocat” și m-ai ținut aici ca pe o proastă.

Am privit-o cu atenție. Pe încheietura ei se vedea o brățară metalică zgâriată. Nu părea o amantă triumfătoare. Părea o femeie speriată care tocmai descoperise că se urcase în aceeași barcă găurită ca mine.

— Ce bani? am întrebat.

— Patruzeci și cinci de mii de lei. Mi-a spus că îi depune ca avans pentru renovarea casei noastre.

Alexei a făcut un pas spre ea.

— Svetlana, oprește-te.

— Nu mă mai atinge!

Vocea ei a umplut holul. Pentru prima dată, am văzut frica din ochii lui, nu rușinea și nu furia. Frica era legată de acea mapă.

Am sunat la notarul care se ocupase de succesiunea mătușii Ileana. Mi-a răspuns după câteva minute, din biroul lui de pe strada Republicii.

— Doamnă Popescu, a spus el, dacă este vorba despre documentul pe care îl bănuiesc, veniți imediat. Nu îl semnați și nu îl predați nimănui.

— Ce document?

La celălalt capăt s-a lăsat o pauză grea.

— Cineva a depus o cerere în numele dumneavoastră. Iar cererea poartă o semnătură care seamănă cu a dumneavoastră, dar nu este a dumneavoastră.

Alexei s-a îndreptat spre mine.

— Închide telefonul.

Notarul a auzit.

— Doamnă Popescu, nu plecați singură nicăieri cu soțul dumneavoastră. Și luați cu dumneavoastră copia originală a testamentului.

Am simțit că încăperea se învârte. Testamentul mătușii fusese păstrat într-o cutie metalică, la birou. Dar cutia nu mai era acolo. Cu trei săptămâni înainte, Alexei mă convinsese să o duc „într-un loc mai sigur”, pentru că zugrăveam camera de lucru.

M-am uitat la el.

— Unde este cutia, Alexei?

El și-a șters sângele de pe deget pe pantalon.

— Nu știu.

Svetlana a deschis mapa înainte ca el să o poată opri. Prima filă a alunecat pe masă, iar sub ea a apărut o fotografie veche cu mătușa Ileana, datată cu două zile înainte să moară…

PARTEA 3

Fotografia o înfățișa pe mătușa Ileana în fața biroului notarului, cu mâna așezată peste un dosar. Pe spate era scrisă data și o propoziție cu cerneală albastră: „Vera trebuie să afle înainte ca Alexei să pună mâna pe casă.”

Am simțit că aerul din bucătărie dispăruse.

— De unde ai asta? am întrebat.

Alexei s-a repezit spre mapă, dar Svetlana a tras-o spre ea.

— Nu te apropia!

— Dă-mi-o imediat!

— Tu ai falsificat actele? a întrebat ea.

El a rămas nemișcat. În chiuvetă, robinetul picura regulat. Pic. Pic. Pic. Fiecare sunet mă lovea în piept.

Am luat fotografia și am întors-o. Pe spate se afla semnătura mătușii mele. Lângă ea, cu litere mici, era numărul de telefon al doamnei Marin, femeia care îi fusese îngrijitoare.

— O cunoști pe doamna Marin? l-am întrebat.

Alexei și-a coborât privirea.

— A fost doar o bătrână confuză.

— Asta nu este un răspuns.

Telefonul meu a sunat. Era notarul.

— Veniți acum, Vera. Doamna Marin este aici cu mine. A adus registrul în care mătușa dumneavoastră a notat fiecare vizită.

Alexei a făcut un pas către mine.

— Nu te duci nicăieri.

— Ba da.

— Dacă pleci cu mapa, distrugi tot.

— Ce anume? Minciuna sau planul?

Svetlana s-a întors spre el.

— Spune-i.

Alexei a privit-o cu ură.

— Nu știi nimic.

— Știu că mi-ai cerut bani pentru o procură. Știu că mi-ai spus că soția ta va semna vânzarea. Și știu că ai căutat în sertarele ei în noaptea când dormea.

Am simțit o gheară în stomac.

— Ai căutat în lucrurile mele?

— Voiam să te ajut să nu pierzi casa, a spus el repede.

— Nu folosi cuvântul „ajutor”.

La notar, peste douăzeci de minute, doamna Marin stătea pe un scaun cu mâinile împreunate. Purta un palton vișiniu și ținea în poală un caiet cu marginile roase.

— Mătușa dumneavoastră m-a rugat să nu vorbesc până când nu aveți nevoie, mi-a spus ea. Mi-a fost teamă. Soțul dumneavoastră venea des și mă întreba unde ține actele.

Alexei a intrat după mine, deși îi cerusem să rămână afară. Notarul s-a ridicat și a indicat ușa.

— Domnule, ieșiți.

— Sunt soțul ei.

— Nu sunteți parte la succesiune.

— Locuiesc în apartament.

— Asta nu vă dă dreptul să interveniți.

Doamna Marin a deschis caietul. Între pagini se afla o chitanță îngălbenită și o cheie mică, prinsă cu o sfoară.

— Mătușa Ileana mi-a spus că Alexei a încercat să o convingă să lase apartamentul unui „nepot devotat”. Nu avea nepotul acesta. Era doar soțul nepoatei sale.

Alexei a devenit cenușiu.

— Minte.

— Atunci de ce ai folosit parola ei de la bancă? a întrebat doamna Marin.

Notarul a pus pe masă cererea de vânzare. Semnătura mea era copiată, dar data mă dădea de gol: în ziua respectivă eram la spital, alături de mama mea, iar fișa de internare confirma asta.

Svetlana, care venise și ea, a scos telefonul.

— Am transferurile, a spus. Banii pe care i-am dat lui Alexei au ajuns într-un cont pe numele unei firme de renovări. Firma este a fratelui lui.

Alexei s-a întors spre ea.

— Ai promis că nu arăți nimănui.

— Am promis când credeam că ești un om care își părăsește soția. Nu când am aflat că vrei să furi casa și banii tuturor.

Adevărul a căzut între noi ca un obiect greu. Alexei nu voia doar să mă înșele. Voia să mă facă să semnez o vânzare, să ia banii Svetlanei și să dispară cu amândouă datoriile în urma lui.

Notarul a chemat un expert pentru verificarea semnăturii și a păstrat documentele. Eu credeam că totul se terminase, până când telefonul meu a vibrat.

Mesajul venea de la banca unde aveam contul pentru plata apartamentului.

„Doamnă Popescu, cererea dumneavoastră de retragere integrală a fost aprobată pentru mâine dimineață.”

Nu depusesem nicio cerere.

Am ridicat ochii spre Alexei. El zâmbea abia perceptibil.

— Ce ai făcut? am întrebat.

— Nu eu am început asta, Vera, a spus el. Dar mâine vei afla cine a semnat cu adevărat în locul tău…

PARTEA FINALĂ

În cutia mătușii era un adevăr pe care Alexei nu-l putea șterge…

Am crezut că totul se terminase când am descoperit actele. Dar ceea ce a urmat a schimbat sensul întregii trădări.

În centrul camerei, Vera a citit rândurile mătușii.
„Aici nimeni nu trebuie să se ascundă.”
Iar ultima minciună a lui Alexei s-a destrămat.

😱 AFLĂ CE ASCUNDEAU EI →

👇 Finalul poveștii este deja deschis.

Оцените статью