PARTEA 4 — Fiul pe care l-am crescut și-a invitat tatăl biologic la finală, iar după primul fluier stadionul a amuțit

PARTEA 4

— Ce condiție? am întrebat.

Natalia nu mi-a răspuns imediat.

În jurul nostru, stadionul se golise încet. Ploaia picura de pe acoperișul tribunelor, iar iarba strălucea sub reflectoare. Maxim ținea telefonul între noi, cu maxilarul încordat.

— Veniți la biroul meu, a spus Natalia. Acum.

Dmitri auzise suficient ca să înțeleagă că pierdea controlul.

— Nu pleci nicăieri cu el, Maxim.

Fiul meu s-a întors spre el.

— Nu-mi mai dai ordine.

— Sunt tatăl tău.

— Ai spus asta abia după ce ai aflat că am fost observat de universități.

Dmitri s-a apropiat de noi. Avea respirația grea, iar mâna îi tremura lângă buzunarul paltonului.

— Putem rezolva în familie.

— Familia nu este o afacere, i-am spus.

— Tu taci! Din cauza ta crede că eu sunt un monstru.

— Nu eu am făcut înregistrarea.

— Dar tu l-ai crescut.

— Da.

Am rostit acel „da” fără furie. Și tocmai asta l-a făcut să se oprească.

Telefonul lui a sunat. A privit ecranul, apoi s-a îndepărtat câțiva pași.

— Ce vrei să spui că ai ascultat înregistrarea? a întrebat el. Nu, nu poți retrage finanțarea acum. Am construit contractul pe imaginea mea publică. Dmitri Ionescu, tatăl care și-a regăsit fiul… Nu, băiatul nu va face plângere. Îl conving eu.

Maxim privea în jos.

— A fost suficient să-l auzi vorbind singur, am spus.

— Vreau să aud tot, a răspuns el.

Natalia ne aștepta la biroul ei, cu un dosar gros pe masă. Coperta era îndoită, iar într-un colț se vedea ștampila veche a serviciului pentru protecția copilului.

— Când Dmitri a plecat, a semnat că renunță la orice drept de îngrijire și contact, a explicat ea. Dar a adăugat o clauză: dacă Maxim avea să primească o bursă sportivă sau orice venit important înainte de vârsta de douăzeci și unu de ani, Dmitri putea cere o parte din bani, pretinzând că abandonul lui fusese temporar și că intenționa să revină.

Maxim s-a albit la față.

— Deci de asta m-a căutat.

— Da, a spus Natalia. A aflat despre oferta universității și a încercat să te lege de el prin imagine și bani.

Dmitri, care venise după noi, a izbucnit:

— Nu puteți dovedi că am făcut asta pentru bani.

Natalia a scos o altă foaie.

— Ba putem. Avem mesajele dumneavoastră, înregistrarea și contractul trimis reprezentanților dumneavoastră, în care cereți acces la viitoarele venituri ale lui Maxim.

Pentru prima dată, Dmitri nu a mai avut replică.

A doua zi, universitatea și-a retras invitația de a participa la evenimentul de promovare al lui Dmitri. Compania lui a suspendat contractele publice până la clarificarea situației. Nu a fost arestat și nu a existat un spectacol de televiziune. A existat doar consecința rece a cuvintelor lui, puse una lângă alta.

Câteva zile mai târziu, Natalia ne-a chemat într-o sală mică pentru audierea privind banii și drepturile părintești. Dmitri stătea pe partea cealaltă a mesei, fără paltonul scump. Lângă el, avocatul își strângea documentele.

— Nu mai pot continua reprezentarea, a spus avocatul. Mi-ați ascuns clauza financiară și mi-ați prezentat o versiune falsă a relației cu fiul dumneavoastră.

Dmitri a rămas cu gura întredeschisă.

— Plătesc mai mult.

— Nu este vorba despre bani.

Atunci Natalia a pus înregistrarea pe difuzor.

Vocea lui Dmitri a umplut sala.

„Tu ridici trofeul, eu apar lângă tine. Toți câștigăm.”

El a ascultat cu capul plecat. Când propriile cuvinte s-au terminat, nimeni nu a vorbit.

— Asta nu sunt eu, a șoptit.

Maxim l-a privit.

— Ba da. Doar că acum te auzi din afară.

Decizia a venit după două luni. Clauza financiară a fost anulată. Dmitri a pierdut orice drept asupra bursei și asupra vieții lui Maxim. În plus, a fost obligat să acopere costurile procedurii și să respecte ordinul de a nu-l contacta decât printr-un mediator, dacă Maxim își dorea vreodată asta.

Maxim nu și-a dorit.

După audiere, am urcat în mașină fără să vorbim. Pe bancheta din spate era rucsacul lui vechi, cu fermoarul în formă de dinozaur. Îl păstrase încă din copilărie, deși acum era prea mic pentru echipamentul lui.

— Îl aruncăm? am întrebat.

— Nu.

— De ce?

— Pentru că în el eram eu când m-ai găsit.

Am privit mâinile lui mari, cu degetele zgâriate de la meci.

— Nu te-am găsit, Max. Te-am ales.

A zâmbit, dar ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Și eu te aleg în fiecare zi.

Trei luni mai târziu, ne-am mutat într-un oraș universitar, aproape de campusul unde Maxim primise bursa. Eu am început să lucrez într-un atelier mic, unde proprietarul știa deja că nu pot lipsi în serile de meci. Camera lui avea un birou simplu, două perechi de ghete și o fotografie cu noi la stadion.

În fiecare duminică făceam clătite. Le ardea întotdeauna pe primele două, iar eu pretindeam că așa trebuie să fie.

Într-o dimineață de decembrie, am găsit pe frigider un desen făcut de un copil din vecini, fiica proprietarului atelierului. Eram trei oameni sub o umbrelă: un băiat înalt, un bărbat cu mâinile negre de ulei și un soare galben între ei.

— Cine este al treilea? am întrebat.

— Soarele, mi-a răspuns fata. El vă ține împreună.

Maxim a râs din bucătărie.

— Ai auzit? Acum avem dovadă.

A nins pentru prima dată în acel an în seara în care a primit tricoul universității. L-a îmbrăcat în hol și a stat în fața oglinzii, încercând să pară calm.

— Ți-e teamă? l-am întrebat.

— Foarte.

— E bine. Înseamnă că îți pasă.

— Dacă nu mă descurc?

— Atunci te întorci acasă, mănânci ceva și încerci din nou.

— Asta ai făcut tu?

— În fiecare zi.

În primăvară, Dmitri a trimis o singură scrisoare. Nu avea amenințări și nici documente. Spunea că îi pare rău, că terapia îl ajutase să înțeleagă ce făcuse și că voia o întâlnire.

Am lăsat scrisoarea pe masă.

— Vrei să-i răspunzi? l-am întrebat pe Maxim.

A citit-o de două ori.

— Nu acum.

— Poți să nu răspunzi niciodată.

— Știu.

A luat un pix și a scris pe spatele foii: „Îți doresc să înveți să trăiești cu alegerile tale. Eu am învățat.”

Apoi mi-a întins-o.

— Trimite-o tu.

Am trimis-o fără să adaug nimic.

În seara aceea, Maxim și-a pus rucsacul vechi pe umăr doar ca să mă facă să râdă. Fermoarul în formă de dinozaur era ruginit, iar materialul se desprindea la colțuri.

— Încăpea în el toată viața mea, a spus.

— Nu, am răspuns. În el încăpea doar băiatul care avea nevoie să fie salvat.

— Și cine sunt acum?

Am închis ușa atelierului și am stins lumina.

— Bărbatul care a ales singur cine vrea să fie.

Afară, zăpada se așeza peste trotuare fără zgomot. Maxim a mers lângă mine, umăr lângă umăr, iar vechiul rucsac lovea ușor de piciorul lui la fiecare pas.

Nu l-am mai lăsat niciodată singur.

Dar, într-un final, el a învățat să meargă singur.