PARTEA 4 — Am acceptat logodna falsă a unui șef mafiot, dar când m-a sărutat în fața tuturor, cineva a încetat să mai zâmbească

PARTEA 4

— Nu fugi singură, i-am spus lui Victor.

Am urcat în mașină, iar Samuel a apăsat accelerația înainte ca prima mașină de poliție să blocheze strada.

Roțile au alunecat pe asfaltul ud. Am lovit cu umărul portiera, dar nu am simțit durerea. Țineam registrul la piept, iar cheia ruginită îmi tăia palma.

— Unde mergem? am întrebat.

— La singurul om pe care Adrian nu l-a putut cumpăra, răspunse Victor.

— Cine?

— Avocata tatălui meu.

Telefonul meu a început să sune fără oprire. Centrul de îngrijire. Un număr necunoscut. Apoi unul al poliției. Samuel a aruncat o privire în oglindă.

— Nu răspunde.

— Este mama.

— Nu știm cine folosește telefonul ei.

Victor mi-a întins mâna.

— Lana, te rog.

Am privit degetele lui. În urmă cu două zile, aceleași degete îmi atinseseră talia într-o sală plină de oameni, iar eu uitasem pentru o clipă că totul era o înțelegere.

— Dacă ai mințit despre ea, nu te voi ierta niciodată.

— Știu.

— Dacă mi se întâmplă ceva, toate dovezile trebuie să ajungă la poliție.

— Vor ajunge.

— Promite-mi.

— Îți promit.

Am ajuns la un atelier părăsit de lângă râu. Era ora unu și douăzeci de minute. Înăuntru mirosea a ulei, rugină și lemn umed. O femeie scundă, cu părul alb prins într-un coc, ne aștepta lângă o sobă rece.

— Mă numesc Clara Voss, spuse ea. L-am reprezentat pe tatăl lui Victor.

— Mama mea unde este?

Clara nu a răspuns imediat.

A deschis o ușă din spatele atelierului. Mama stătea pe un scaun, învelită cu o pătură verde. Avea fața palidă, dar ochii limpezi.

— Lana.

Am alergat spre ea. Mi-a cuprins obrajii cu ambele mâini.

— Mi-au spus că ai fost ucisă, am șoptit.

— Nu încă.

Am râs și am plâns în același timp. Agrafa roșie în formă de lună îi era prinsă în păr.

— Mi-a luat-o o femeie de la centru, spuse ea. Apoi mi-a spus că trebuie să-mi amintesc.

Victor a îngenuncheat lângă ea.

— Îmi pare rău.

Mama l-a privit lung.

— Tu ești băiatul lui Marco.

— Da.

— Tatăl tău a încercat să mă salveze. Adrian l-a omorât pentru registre.

Victor a închis ochii.

Clara a conectat aparatul de stocare la un calculator vechi. Pe ecran a apărut imaginea unei camere de depozit. Data era cu șase ani în urmă. Adrian intra în cadru. Vorbea cu un bărbat pe care l-am recunoscut din fotografiile familiei: tatăl lui Victor.

— Îți dau registrele, spunea Marco pe înregistrare. Dar o lași pe Elena să plece.

Adrian râdea.

— Nu pleacă nimeni care mă poate denunța.

Apoi se auzea o lovitură. Imaginea se zdruncina. Marco cădea în afara cadrului.

Victor s-a ridicat brusc.

— Oprește.

Clara a lăsat înregistrarea să meargă.

Adrian vorbea din nou, de data aceasta la telefon.

— Fiica ei va fi ușor de controlat. Îi las datoria la centru, îi iau mama și o fac să pară instabilă. Când Victor se va apropia de ea, fata va deveni problema lui.

Camera a filmat chipul lui Adrian în întregime.

Nu mai era loc de îndoială.

În acel moment, am înțeles de ce mă găsise Victor, de ce îmi oferise banii, de ce mă ținuse aproape și de ce primul nostru sărut îl speriase mai mult decât glonțul care îi trecuse prin coaste.

El mă alesese pentru plan.

Dar apoi se îndrăgostise de mine în timp ce continua să mă folosească pentru a-l opri pe unchiul său.

— Îmi pare rău, spuse Victor.

— Nu-mi spune asta încă.

— Ce vrei?

— Vreau să aud ce ai spus în seara în care m-ai întâlnit.

Clara a apăsat pe un alt fișier. Era o înregistrare făcută în clinica mea. Vocea lui Victor, mai tânără și mai rece, se auzea clar.

— Găsiți-o pe femeia care m-a cusut. Dacă are nevoie de bani, îi oferim. Dacă refuză, găsim altă cale.

A urmat vocea lui Samuel.

— Și dacă se atașează de tine?

Victor tăcea câteva secunde.

— Nu se va întâmpla.

În atelier s-a făcut liniște.

Victor asculta propriile cuvinte cu fața încremenită. Nu se mai putea ascunde în spatele intențiilor bune. Își auzea cruzimea. Își vedea planul din afară.

— Asta am spus, murmură el.

— Da.

— Și ai rămas.

— Pentru că aveam nevoie de bani. Apoi pentru că te-am iubit. Cele două lucruri pot fi adevărate în același timp.

El a primit lovitura fără să se apere.

Clara a ridicat telefonul.

— Am trimis deja copiile către procuror și către doi jurnaliști. Adrian nu mai poate șterge nimic.

— Atunci de ce poliția încă mă caută? am întrebat.

— Pentru că el a depus plângerea primul. A susținut că ai încercat să-l omori pe Victor ca să fugi cu banii.

Mama a început să tușească. M-am întors spre ea, dar telefonul lui Victor a sunat.

Era Adrian.

Victor a pus difuzorul.

— Unde ești? întrebă unchiul lui.

— De ce?

— Pentru că logodnica ta a devenit martoră, iar martorii au obiceiul să dispară.

Victor nu a spus nimic.

— Dacă vrei să-ți mai vezi mama, vii singur la depozitul șapte. Fără poliție. Fără avocat.

Adrian a închis.

Mama mea a ridicat capul.

— Nu este cu mine.

Am înghețat.

— Ce?

— A spus „mama ta”, nu numele meu. O ține pe altcineva.

Clara s-a ridicat.

— Femeia de la centru. Probabil asistenta care a ajutat la răpire.

Victor a înțeles primul.

— Adrian vrea să ne ducă la depozit ca să distrugă originalul.

— Și să ne omoare, am spus.

— Nu, răspunse el. Dacă voia să ne omoare, nu ne-ar fi chemat. Vrea să creadă că încă deține controlul.

Am mers la depozitul șapte cu poliția ascunsă în camioane de transport. Era aproape trei dimineața. Râul lovea cheiul, iar becurile atârnate de grinzi se legănau în vânt.

Adrian ne aștepta lângă o masă de lemn. Avea bastonul într-o mână și o armă în cealaltă.

— Ai venit, Victor.

— Am venit.

Adrian s-a uitat la mine.

— Tu ai stricat totul.

— Nu. Tu ai făcut-o când ai lăsat camera să înregistreze.

Zâmbetul i-a dispărut.

— Crezi că o înregistrare schimbă ceva?

— Nu una singură.

Clara a aprins un proiector. Pe peretele depozitului au apărut imaginile cu Adrian și Marco.

El a făcut un pas înapoi.

— Oprește asta!

— Spune-le să oprească, Victor.

Victor s-a uitat la el.

— Nu mai lucrez pentru tine.

Adrian a ridicat arma spre mine. În aceeași clipă, polițiștii au ieșit dintre camioane.

— Lasă arma jos!

Adrian a tresărit. Degetele i s-au mișcat, dar nu a tras. Arma a căzut pe ciment.

Mai târziu, într-o cameră de declarații, l-am auzit pe procuror citind acuzațiile: crimă, răpire, șantaj, falsificare de documente și conspirație.

Adrian nu s-a uitat la mine.

Victor a venit lângă mine, dar s-a oprit la câțiva pași.

— Pot să-ți explic contractul, banii, tot.

— Nu vreau să anulezi ce s-a întâmplat.

— Atunci ce vrei?

— Să nu mai încerci să mă salvezi fără să-mi spui adevărul.

— Pot face asta.

— Și să nu-mi mai ceri să fiu logodnica ta.

Fața lui s-a strâns.

— Înțeleg.

— Dacă vreodată mă vei vrea în viața ta, va trebui să mă alegi fără testament, fără familie și fără o armă la spate.

— Te voi aștepta.

— Nu mă aștepta. Trăiește.

În săptămânile următoare, presa a umplut orașul cu numele Rossy. Compania a fost preluată temporar de administratori independenți. Conturile lui Adrian au fost înghețate. Femeia de la centru a mărturisit unde o ținuse pe mama.

Victor a refuzat să preia afacerile familiei. A vândut docurile și a folosit banii pentru despăgubiri. Samuel a plecat să lucreze la o firmă de pază, iar Clara a devenit consilierul juridic al unei fundații pentru victimele traficului de influență.

Mama s-a mutat într-un centru mic de lângă mare. Își amintea uneori cine sunt. Alteori mă întreba dacă eram colega ei de liceu.

Nu mai încercam să o corectez.

În fiecare duminică, îi prindeam agrafa roșie în formă de lună la guler și îi spuneam că arată minunat.

Trei luni mai târziu, am început să lucrez într-o clinică adevărată, cu ferestre mari și podele curate. Nu mai dormeam cu pantofii în picioare. Îmi făceam cafeaua dimineața și lăsam telefonul pe silențios până la prânz.

Într-o zi, primul fulg de zăpadă s-a lipit de geam. O fetiță din sala de așteptare mi-a desenat o lună roșie pe un șervețel.

— Este pentru dumneavoastră, a spus ea.

Am pus desenul în sertar.

În aceeași seară, Victor mi-a trimis un mesaj.

„Am vândut ultima clădire. Am plătit toate datoriile mamei tale. Nu îți cer să te întorci. Voiam doar să știi că, pentru prima dată, nu mai încerc să cumpăr nimic.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns.

„Îți mulțumesc. Dar viața mea nu mai este o datorie pe care trebuie să o plătești.”

A trecut aproape un minut până a venit răspunsul.

„Știu.”

În primăvară, ne-am întâlnit întâmplător lângă port. Victor purta o haină simplă și ținea în mână o cafea. Nu mai avea oameni în jurul lui, nici mașini negre, nici privirea unui bărbat care căuta pericole la fiecare colț.

— Arăți bine, mi-a spus.

— Și tu arăți obosit.

— Asta înseamnă că trăiesc normal.

Am zâmbit.

— Cum merge?

— Învăț să nu controlez fiecare ușă care se închide.

— Este o lecție grea.

— Aș prefera să o învăț cu tine.

Nu am răspuns imediat.

Vântul aducea miros de apă sărată și lemn ud. În geanta mea, agrafa roșie în formă de lună atingea fermoarul cu un sunet mic.

— Nu pot să-ți promit o nuntă, am spus.

— Nu ți-am cerut una.

— Nu pot să uit ce ai făcut.

— Nici nu vreau să uiți.

L-am privit. Pentru prima dată, nu mai era bărbatul care îmi întinsese un cec și îmi cumpărase libertatea. Era doar Victor, cu mâinile goale, așteptând fără să mă împingă spre un răspuns.

— Putem începe cu o cafea, am spus.

El a zâmbit, dar nu s-a apropiat până nu i-am făcut eu semn.

Seara, am prins agrafa în formă de lună de fermoarul genții. Metalul era zgâriat, însă nu se mai desprindea.

Am închis ușa clinicii și am privit luminile orașului reflectate în geamul ud.

De data aceasta, nu mai eram salvată.

Eram liberă.