PARTEA 4 — Am intrat la concursul unde fostul meu soț era sponsor, iar când m-a văzut, zâmbetul i-a dispărut

PARTEA 4

…În fotografie era o femeie tânără, cu părul prins la ceafă și cu o mână așezată pe burta mea de gravidă.

Am recunoscut-o înainte ca ea să spună ceva.

— Mama lui Andrei, a șoptit femeia. Doamna Mariana Șevciuc.

Andrei a rămas cu ochii pe fotografie.

— Mama mea a murit acum opt ani.

— Știu, a spus femeia. Eu am fost avocata ei.

Mă numeam Ana Petrescu. În seara aceea venisem să depun originalele actelor pe care Mariana le lăsase în custodia mea.

Andrei a întins mâna, dar s-a oprit înainte să atingă dosarul.

— De ce nu mi le-a dat mie?

— Pentru că dumneavoastră nu ați fi vrut să le primiți atunci.

— Nu mă cunoașteți.

— V-am cunoscut suficient din scrisorile ei.

Victoria a făcut un pas spre ușă.

— Nu particip la teatrul acesta.

Radu a blocat ușa cu trupul.

— Ați putea rămâne. Ar fi mai simplu pentru toți.

Telefonul lui Andrei a început să sune. O dată. Apoi încă o dată. Pe ecran apărea numele directorului financiar al fundației.

— Răspunde, i-am spus.

— Nu pot acum.

— Ba da. Tocmai acum trebuie să răspunzi.

A apăsat pe difuzor.

— Domnule Șevciuc, banca a înghețat conturile fundației până la clarificarea transferurilor. Auditorii au cerut acces la toate contractele, iar doi membri ai consiliului au demisionat.

Victoria a închis ochii.

— Fă ceva, Andrei.

— Ce să fac?

— Sună-i pe oamenii tăi.

— Nu mai am oameni ai mei. Am avut doar oameni plătiți să spună da.

În fundal, se auzea agitație. Juriul mutase concursul într-o sală mai mică, iar părinții își chemau copiii. Unii filmau cu telefoanele. Alții șopteau numele Victoriei.

Artur stătea singur lângă fereastră.

— Pot să plec? m-a întrebat.

— Da, i-am răspuns. Dar nu trebuie să pleci din cauza rușinii altora.

A clătinat din cap.

— Eu am crezut că sunt bun.

— Ești copil. Nu trebuia să porți minciuna adulților.

Andrei l-a auzit. S-a apropiat de el, dar Artur și-a ridicat palma.

— Nu mă atinge.

Andrei s-a oprit.

Ana a deschis dosarul și a scos o scrisoare împăturită în patru.

— Mama dumneavoastră a aflat că Victoria intenționa să vă convingă să rupeți orice legătură cu Elena. Apoi a aflat că erați gata să plecați chiar în săptămâna nașterii gemenilor.

Andrei și-a trecut degetele peste frunte.

— Ea mi-a spus că Elena nu mai vrea să mă vadă.

— Elena v-a sunat de șapte ori în ziua aceea, a spus Ana. Avea numărul în jurnalul ei.

Am simțit cum mi se strânge pieptul. Nu mai vorbisem despre acea zi de ani întregi.

Andrei s-a uitat la mine.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că nu mai aveam puterea să te conving să fii tată.

Ana a continuat:

— Mariana a plătit discret taxele copiilor, tratamentele și chiria din primul an. A vrut ca nepoții ei să nu sufere pentru alegerea fiului ei. A lăsat și o clauză: banii să fie recuperați de la Andrei dacă fundația ajunge vreodată sub controlul Victoriei.

Victoria a râs scurt, fără urmă de veselie.

— Este absurd.

— Este semnat și autentificat, a spus Ana. Iar astăzi clauza a devenit activă.

Andrei a închis ochii.

— Cât?

— Suma transferată către familia Elenei este acoperită din bunurile dumneavoastră personale. Nu din banii copiilor.

Pentru prima dată, Victoria nu a mai spus nimic.

Radu a pornit din nou înregistrarea, de data aceasta cu imaginile de la camera din biroul fundației. Andrei și Victoria apăreau lângă un dulap cu dosare. Se auzea limpede vocea ei:

— Dacă Elena apare la concurs, o facem de râs în fața tuturor. Andrei va avea grijă să nu ajungă băieții pe scenă.

Apoi vocea lui Andrei:

— Lasă-mă pe mine.

Am auzit acele cuvinte și am înțeles că, deși înregistrarea era recentă, ele semănau cu toate tăcerile lui de după divorț.

Andrei a privit ecranul ca pe o oglindă.

— Eu am spus asta?

— Da, a răspuns Radu. Dumneavoastră.

Andrei s-a ridicat și a ieșit pe coridor. L-am urmat până lângă fereastra îngustă de la capătul clădirii.

Afară ningea pentru prima dată în acel an.

— Nu vreau iertare, Elena, a spus el.

— Atunci nu o cere.

— Vreau să-i cunosc.

— Nu decizi tu când intri în viața lor.

— Ce pot face?

— Să nu mai folosești bani, funcții sau vinovăție. Să aștepți.

A dat din cap, iar gestul lui părea pentru prima dată sincer.

A doua zi, tentativa de manipulare a rezultatelor și transferurile fundației au fost trimise procurorilor. Concursul a publicat clasamentul verificat, iar Maxim și Matei au rămas câștigătorii oficiali.

Andrei și-a pierdut funcția din fundație. Victoria a fost anchetată pentru falsificarea contractelor și folosirea abuzivă a fondurilor. Nu am urmărit procesul cu satisfacție. M-am dus o singură dată, când am fost chemată să confirm faptele.

În sala de judecată, Andrei a ascultat înregistrarea cu mâinile împreunate.

— Dacă băiatul meu nu câștigă, scoateți din concurs orice echipă care îl depășește.

Vocea lui a sunat mai jos decât mi-o aminteam.

Dar era a lui.

Când înregistrarea s-a terminat, el și-a ridicat privirea spre mine.

— Am fost omul acela.

— Da, am spus. Dar nu trebuie să rămâi el.

A primit o pedeapsă cu suspendare, a plătit despăgubirile și a fost obligat să renunțe la toate funcțiile publice din fundație. Victoria a primit o pedeapsă mai severă, pentru că încercase să șteargă documente și să intimideze martorii. Artur a fost mutat la sora ei, într-un alt oraș, unde a început consilierea psihologică.

Trei săptămâni mai târziu, camera băieților mirosea a vopsea și a hârtie. Pe birou erau două medalii, trei cărți deschise și un desen făcut de Matei: patru oameni sub un copac, fără fețe.

— De ce suntem patru? l-am întrebat.

— Pentru că poate într-o zi o să fie și el acolo. Dar nu încă.

Maxim și-a pus medalia într-o cutie de lemn.

— Mamă, tu ești bine?

M-am așezat pe marginea patului.

— Da. Acum învăț ce înseamnă să fii bine fără să aștepți ca cineva să repare trecutul.

În lunile care au urmat, am început să lucrez la biblioteca municipală. Îi ajutam pe copii să se pregătească pentru concursuri și plecam seara acasă cu miros de praf de carte în păr. Maxim s-a înscris la astronomie. Matei a început să scrie povestiri polițiste. Duminica făceam clătite, iar ei se certau cine spală tigaia.

Andrei a trimis primul mesaj după două luni.

„Pot să-i văd măcar cinci minute?”

I-am răspuns abia seara.

„Nu încă.”

A mai trimis unul.

„Voi aștepta.”

De data aceasta nu am răspuns. Nu pentru că îl uram, ci pentru că liniștea noastră nu mai avea nevoie să fie negociată.

Într-o dimineață de decembrie, când primul strat de zăpadă acoperea trotuarul bibliotecii, am prins broșa de ceramică în formă de frunză de tei la guler. Ceramica avea o fisură subțire, apărută cu ani în urmă, când o scăpasem pe podea în timp ce îi făceam lui Matei febră.

O purtasem totuși mai departe.

Maxim a ieșit din clădire cu două cărți sub braț.

— Mamă, ai văzut? A nins.

— Am văzut.

Matei a ridicat o mână plină de fulgi.

— Crezi că putem începe o viață nouă într-o zi obișnuită?

Am privit strada, bibliotecă, ferestrele luminate și cei doi băieți care nu mai așteptau nimic de la un om absent.

— Nu există zi obișnuită când alegi să nu te mai întorci în locul care te-a rănit.

Broșa a prins lumina rece a dimineții.

Pentru prima dată, nu mai era amintirea plecării mele.

Era semnul că rămăsesem.

Și de data aceasta, pentru mine.