PARTEA 4 — Am găsit un dosar ascuns sub pat după ce soțul meu mi-a tăiat pijamaua, iar când a văzut laptopul, a încetat să zâmbească

PARTEA 4

Vocea era a lui Dererick.

Am făcut un pas înapoi, iar Irina a stins și veioza de pe masă. În întuneric, ploaia lovea geamul ca o mână nerăbdătoare.

— Nu deschide, a șoptit ea.

Telefonul meu a început să sune.

Pe ecran apărea numele lui.

Nu am răspuns.

A sunat din nou.

Apoi mesajele au început să curgă unul după altul.

„Anna, ești speriată și confuză.”

„Vino acasă și te ajut.”

„Dacă te găsește poliția aici, totul va părea și mai rău pentru tine.”

În cele din urmă, s-a auzit sirena unei mașini pe stradă. Bătăile în ușă s-au oprit. Când Irina a privit prin vizor, holul era gol.

Polițiștii au găsit doar liftul coborând.

Dererick fugise.

Sorin a ajuns la noi douăzeci de minute mai târziu, cu o femeie în vârstă lângă el. Când am văzut-o, mi s-au tăiat picioarele.

Era tanti Lucia, asistenta care avusese grijă de mama mea în ultimele luni de viață.

— Mama ta mi-a cerut să păstrez o cutie, a spus ea. Mi-a zis că într-o zi vei avea nevoie de ea.

Din geanta ei a scos o cutie de lemn cu încuietoare ruginită. Înăuntru se afla un telefon vechi, o scrisoare și un dispozitiv mic de înregistrare.

— Dererick a venit la spital în ziua aceea, a continuat Lucia. Credea că mama ta era prea slăbită ca să înțeleagă ce semnează. Dar ea a înțeles tot.

Am apăsat butonul dispozitivului.

Vocea mamei mele s-a auzit slabă, tremurată, dar limpede.

— Dacă Anna ajunge să creadă că își pierde mințile, să știți că cineva îi face asta. Dererick m-a întrebat de clauza din testament. A vrut să știe exact când poate prelua averea. Nu am avut încredere în el nici măcar o clipă.

Mi-am dus mâna la gură.

Mama știa.

Știa înaintea mea.

În înregistrare, ea a rostit apoi numele avocatului care păstra copia testamentului și codul unui seif. Totul era acolo: intenția lui Dererick, încercarea de a o convinge să schimbe actele și amenințarea că, dacă refuză, mă va face să par bolnavă.

— Nu am vrut să te sperii, spunea mama. Am vrut să ai timp să te aperi.

Am plâns fără zgomot.

În dimineața următoare, la 8:10, avocatul mamei, domnul Matei Radu, a primit toate fișierele. Am dus și hainele cu tăietura din tiv, biletul de pe masă, fotografiile și înregistrarea. Medicul legist a confirmat că în ceai fuseseră puse sedative, iar vânătăile fuseseră provocate în mod repetat.

La 9:30, Dererick a venit la clinica unde el credea că mă va închide într-un cabinet și va obține raportul dorit.

Nu eram acolo.

Erau polițiștii.

Și procurorul.

Mara a venit cu el, palidă și fără poșeta ei albă.

— Nu știam că o droga, a spus ea.

— Dar știai că urma să fie declarată incapabilă, i-a răspuns procurorul.

— Mi-a spus că o protejează.

În acel moment, într-o cameră de audiere, lui Dererick i s-au pus căștile. I s-a redat înregistrarea de la spital, apoi propriile mesaje și fișierul audio copiat de mine.

Vocea lui a umplut încăperea:

— Dacă mâine refuză să semneze, trecem la planul următor. Spune-i că totul va părea un accident.

Dererick a închis ochii.

— Asta e falsificat, a spus el.

— Este vocea dumneavoastră, a răspuns anchetatorul.

— Soția mea este bolnavă.

— Soția dumneavoastră a predat probele înainte să știe că suntem aici.

Pentru prima dată, Dererick și-a auzit propriile cuvinte din afara minciunii pe care o construise. A început să transpire. Și-a scos căștile.

— Vreau avocatul meu.

Avocatul a sosit după o oră, a citit dosarul și a rămas tăcut. Când Dererick i-a cerut să spună că totul este o înscenare, bărbatul a clătinat din cap.

— Nu pot susține asta.

— Ești plătit să mă aperi!

— Sunt plătit să nu vă las să vă distrugeți singur apărarea. Nu mai vorbiți.

Dar Dererick nu mai putea controla nimic.

Analiza calculatorului a arătat că fotografiile fuseseră trimise către Mara, către doctorița Pavel și către un cont creat de avocatul care pregătise cererea. Înregistrările de la camerele casei au arătat cum cumpărase sedativele și cum îmi provoca vânătăile când eu abia puteam să-mi țin ochii deschiși.

Mara a primit imunitate pentru mărturie, dar și-a pierdut dreptul de a administra orice bun al familiei. Doctorița Pavel și-a pierdut cabinetul și a fost cercetată pentru falsificarea raportului medical. Avocatul lor a renunțat la caz înainte de prima ședință și a predat mesajele procurorului.

Dererick a fost pus sub control judiciar, apoi trimis în judecată pentru otrăvire, agresiune și fraudă. Nu am mers la fiecare termen. Nu aveam nevoie să-l văd pentru a ști ce făcuse.

În casa noastră, polițiștii au ridicat camerele, caietele și cănile. Dormitorul a rămas gol aproape o săptămână.

Într-o după-amiază, m-am întors singură să-mi iau lucrurile.

Pe comodă era încă o fotografie cu noi de la nuntă. Eu zâmbeam spre aparat. Dererick îmi ținea mâna și privea în altă parte.

Am lăsat fotografia acolo.

Nu pentru el.

Pentru femeia care fusesem atunci și care nu știa încă să se salveze.

În dulap am găsit bluza de pijama. Tivul fusese tăiat cu grijă, iar broderia galbenă în formă de lămâie atârna de un fir desprins. Am luat-o și am împăturit-o într-o cutie.

A fost singurul lucru pe care l-am păstrat din dormitor.

Trei luni mai târziu, locuiam într-un apartament mic din Brașov, cu ferestre spre munți și cu o bucătărie în care ceaiul se făcea doar ziua. Lucram din nou la firma mamei, nu pentru bani, ci pentru că acolo îi auzeam încă vocea în fiecare sertar cu acte.

Irina venea în fiecare joi.

Îmi aducea pâine caldă și îmi amintea să nu verific ușa de cinci ori înainte de culcare.

Într-o dimineață de noiembrie, fiica surorii mele, Daria, a venit la mine cu un desen. Avea șapte ani și desenase o casă cu un acoperiș portocaliu, un soare uriaș și o femeie ținând o cană.

— Asta ești tu, mi-a spus.

— De ce țin cana?

— Pentru că acum tu alegi ce bei.

Am râs și am plâns în același timp.

Am lipit desenul pe frigider.

Apoi am început să dorm fără să-mi ascult respirația.

Primele nopți au fost grele. Mă trezeam la fiecare zgomot de țeavă și verificam umbrele de pe perete. Dar, încet, liniștea a devenit liniște, nu amenințare.

Într-o seară, după primul îngheț, am primit ultimul mesaj de la Dererick.

„Am greșit. Putem să vorbim. Încă te iubesc. Casa este și a ta. Întoarce-te și vom uita tot.”

Am citit mesajul de două ori.

Nu am simțit furie.

Nici dor.

Doar oboseala aceea veche, pe care o purtasem în fiecare dimineață fără să știu cine mi-o pusese în trup.

I-am răspuns o singură dată.

„Nu mai sunt femeia pe care ai putut s-o adormi ca să-i iei viața. Nu mă întorc.”

Apoi am blocat numărul.

În seara aceea, am scos din cutie bluza cu tivul tăiat. Am dus-o la o croitoreasă din cartier. Femeia a cusut marginea cu ață aurie, atât de fină, încât tăietura abia se mai vedea.

Când am luat bluza, croitoreasa mi-a spus:

— Acum pare făcută intenționat.

Am ținut materialul între degete și am privit lumina de iarnă pe broderia galbenă.

Avea dreptate.

Unele rupturi nu dispar.

Dar pot deveni marginea de la care începe ceva nou.

În noaptea aceea, am făcut ceai de mușețel într-o cană simplă, albă. Am lăsat ușa descuiată. Am pus bluza împăturită pe spătarul scaunului și am stins lumina.

Afară a început să ningă.

Pentru prima dată după mult timp, am adormit fără să mă prefac.

Iar dimineața, când m-am trezit, singurul lucru pe care l-am uitat a fost frica.