PARTEA 4 — Soacra mea mi-a cerut încă un weekend de muncă, dar când am pus cheile pe masă, Andreas a încetat să zâmbească

PARTEA 4

A ta.

Am repetat în gând cuvintele lui Mihai, dar în bucătăria aceea umedă nimeni nu a respirat câteva secunde.

— Ce înseamnă că este a ei? a întrebat Andreas.

Mihai vorbea încă la telefon, cu vocea joasă și grăbită.

— Înseamnă că actul de transfer a fost înregistrat în urmă cu trei ani. Bunicul tău, Natasa, ți-a lăsat casa și terenul prin testament. Elena a avut doar drept de folosință până la sfârșitul vieții.

Mi-am amintit de bunicul meu, Petru, și de felul în care mă punea să aleg cele mai coapte roșii din grădină. După moartea lui, Elena îmi spusese că toate actele erau în ordine și că nu mai era nimic de împărțit.

Mihai a continuat:

— Testamentul a fost contestat de familie, iar notarul a suspendat înscrierea până la clarificarea unei datorii vechi. Astăzi, instanța a respins contestația. Casa este, legal, a ta.

Elena s-a agățat de marginea mesei.

— Minte.

— Nu minte, am spus.

Radu a primit un mesaj, l-a citit și și-a ridicat privirea.

— Confirm. Am primit și eu înștiințarea. Executarea împotriva casei se suspendă, deoarece proprietara nu este debitoarea.

Elena s-a întors către Andreas.

— Spune-i să renunțe. Spune-i că este casa mea.

Andreas părea pierdut.

— Mamă, tu ai știut?

— Am știut că Petru îi lăsase ceva. Nu am crezut că va avea curajul să ne dea afară.

— Nu te dau afară, am răspuns. Îți cer să încetezi să-mi folosești numele și munca.

— După tot ce am făcut pentru tine?

— După tot ce am făcut eu pentru tine.

Radu a pus pe masă o copie legalizată. Hârtia era groasă, cu margini aspre, iar sigiliul notarului ieșea în relief sub degetul meu.

— Natasa, trebuie să semnați primirea actului și declarația prin care solicitați încetarea imediată a oricărei activități comerciale desfășurate pe proprietatea dumneavoastră.

Am semnat.

Mâna nu mi-a mai tremurat.

În aceeași după-amiază, am sunat la bancă. Am cerut închiderea contului deschis pe numele meu, anularea tuturor împuternicirilor și recuperarea sumelor retrase fără acordul meu.

Elena a încercat să mă oprească.

— Dacă faci asta, nu mai ai familie.

— Familia nu îmi cere să-mi sacrific identitatea ca să supraviețuiască.

Andreas a făcut un pas spre mine.

— Natasa, putem repara.

— Tu ai știut că mama ta nu mă plătea.

— Am crezut că rezolvă la sfârșitul sezonului.

— Ai văzut cât muncesc. Ai văzut că plâng în baie. Ai ales să nu întrebi.

El a coborât ochii.

— Îmi pare rău.

Mi-aș fi dorit ca acele cuvinte să repare ceva. Nu au făcut-o. Uneori, adevărul vine după ce iubirea și-a consumat toate rezervele.

Seara, când am ajuns acasă, Andreas m-a urmat în sufragerie. Pe raft se afla reportofonul mic pe care îl folosiserăm pentru înregistrările din seră. Îl lăsasem acolo, lângă o vază cu lavandă uscată.

— Ascultă, i-am spus.

Am pornit înregistrarea cu vocea lui din luna iunie.

„Natasa, semnează, te rog. Mama are nevoie de ajutor. Îți promit că nu vei pierde nimic.”

Apoi vocea Elenei:

„Dacă întreabă cineva, tu răspunzi. Andreas nu trebuie să știe.”

Andreas a ascultat până la capăt.

Pentru prima dată, și-a auzit propriile promisiuni din afara lor. Fața i s-a golit de culoare.

— Eu am spus asta?

— Da.

— Nu mi-am dat seama.

— Tocmai asta m-a rănit cel mai mult.

A doua zi, avocatul lui Andreas a sunat și a încercat să mă convingă să retrag sesizarea.

— Doamna Ionescu, este o neînțelegere de familie.

— Nu mai este doar o chestiune de familie.

— Soțul dumneavoastră riscă să aibă probleme serioase.

— El a ales să semneze înainte să aleagă să mă creadă.

— Gândiți-vă la viitor.

— Tocmai la viitor mă gândesc.

Avocatul a închis primul.

În săptămânile următoare, Elena a primit notificările, a pierdut dreptul de a vinde produsele de pe teren și a fost obligată să returneze banii retrași. Nu am mers la fiecare întâlnire. Nu am vrut să-mi construiesc liniștea din imaginea ei prăbușite.

Andreas s-a mutat la un prieten. Mi-a trimis mesaje în fiecare seară.

„Răspunde-mi.”

„Vreau doar să vorbim.”

„Mama spune că ai distrus tot.”

La ultimul mesaj am răspuns o singură dată:

„Nu eu am distrus ce nu era construit pe adevăr.”

Au trecut trei luni.

Am deschis casa de la țară și am aerisit fiecare cameră. Am reparat sera, dar am schimbat încuietorile. Am pus o masă mică lângă fereastră și am început să lucrez ca administrator pentru doi producători locali, de data aceasta cu contracte clare și plăți la timp.

În fiecare dimineață, îmi făceam cafeaua și verificam lista de lucru. Nu mai erau ordine scrise cu pixul de Elena. Erau planurile mele.

Într-o duminică, fetița surorii mele, Mara, a venit să mă ajute la plantat. Avea șase ani și purta cizme galbene, prea mari pentru picioarele ei.

— Tu ești șefa acum? m-a întrebat.

— Sunt doar femeia care locuiește aici.

— Atunci pot să pun florile unde vreau?

— Aproape.

A râs și mi-a întins un desen. Era casa, sera și o femeie cu mâinile ridicate spre cer. Deasupra scrisese, cu litere tremurate: „Natasa are cheia ei”.

Am lipit desenul pe frigider.

În acea seară a nins pentru prima dată. Fulgi mici s-au prins de geamul serei, iar înăuntru mirosea a pământ ud și rozmarin.

Atunci Andreas a apărut la poartă.

Nu l-am lăsat să intre.

— Am venit să te văd, a spus el.

— De ce?

— Pentru că am înțeles. Am depus mărturie împotriva mamei. Am spus tot ce știu.

— A fost corect.

— Putem începe din nou.

Am privit spre casa luminată. Pe frigider, desenul Marei se mișca ușor în curentul de la ușă.

— Nu, Andreas.

— Încă mă iubești?

Întrebarea lui m-a durut, dar nu m-a mai clătinat.

— Poate. Dar nu mai vreau să-mi sacrific liniștea ca să-ți dovedesc asta.

A rămas în fața porții, cu mâinile în buzunare.

— Măcar păstrează casa. Este tot ce ți-am făcut noi.

— Nu voi păstra casa pentru voi. O voi păstra pentru mine.

A plecat fără să mai spună nimic.

Am încuiat poarta și am intrat în bucătărie. Pe masă se afla carnețelul cu copertă galbenă, cel în care numărasem zilele de muncă. Pătratele negre umpleau aproape toate paginile.

L-am deschis la ultima filă și, pentru prima dată, nu am mai desenat un pătrat.

Am desenat o ușă deschisă.

Apoi am pus cheia casei în mijlocul paginii.

De data aceasta, nu mai eram musafira nimănui.