PARTEA 4 — Tatăl meu m-a vândut unui șef mafiot imobilizat, iar la prima gală publică zâmbetul lui Matteo a dispărut

PARTEA 4

Atunci am înțeles că adevărata capcană nu era clinica. Era chiar casa în care ne aflam.

În mai puțin de un minut, Vincent a schimbat toate planurile.

— Leo, sună oamenii de încredere. Nu pe cei care au rămas la porți.

— Câți?

— Pe toți cei care încă îmi datorează adevărul.

Leo a început să formeze numere. Telefonul lui vibra fără oprire, iar pe masă se adunau mesaje de la oameni speriați.

Matteo încerca să recâștige controlul.

Le trimitea ordin după ordin.

„Închideți conacul.”

„Nu lăsați pe nimeni să plece.”

„Găsiți femeia.”

Vincent a citit ultimul mesaj și a râs scurt, fără bucurie.

— A uitat că femeia sunt eu, a spus.

— Nu, am răspuns. A uitat că nu mai sunt singură.

Am copiat toate documentele pe trei dispozitive. Unul l-am pus în buzunar, altul i l-am dat lui Leo, iar al treilea l-am ascuns în căptușeala genții mele.

Vincent m-a privit.

— Dacă ceva merge prost, pleci prin tunel.

— Nu plec fără tine.

— Anna.

— M-ai adus aici ca să joc rolul soției tale. Acum am să aleg singură ce rol joc.

Înainte să răspundă, telefonul din încăpere a sunat din nou.

De data aceasta, am apăsat difuzorul.

Vocea lui Matteo a umplut subsolul.

— Ai găsit înregistrarea, Vince?

Vincent nu a spus nimic.

— Știam că o vei găsi. Întotdeauna ai fost prea curios pentru un om care nu mai poate fugi.

Degetele lui Vincent s-au strâns pe brațele scaunului.

— Unde este Philip?

— În viață. Deocamdată.

— Ce vrei?

— Dosarul. Și pe Anna. În schimb, tatăl ei respiră până dimineață.

Am făcut un pas spre telefon.

— Matteo, eu sunt aici.

La capătul liniei s-a lăsat liniște.

— Anna, draga mea. Ai început să înțelegi, în sfârșit.

— Am înțeles că ai furat banii și ai comandat atentatul.

— Ai dovezi?

— Mai multe decât poți îngropa.

A râs.

— Crezi că o femeie cu un dosar poate răsturna o familie?

— Nu. Dar o femeie cu dosarul, înregistrarea și toate conturile poate.

Vincent a ridicat sprânceana. Leo s-a întors spre mine, surprins.

Matteo a tăcut.

Eu am continuat:

— Și tocmai am trimis copiile către procurorul federal.

Era o minciună. Pentru moment.

Dar am spus-o atât de calm, încât Matteo a crezut-o.

— Dacă părăsiți conacul, tatăl tău moare, a șuierat el.

— Dacă îl atingi, toate copiile pleacă automat.

Am apăsat pe ecranul telefonului. Nu aveam un sistem automat, însă el nu știa asta.

— Ai zece minute să te predai.

— Nu îndrăznești.

— Am îndrăznit să intru în casa lui Vincent. Pot îndrăzni și să te las să te distrugi singur.

Matteo a închis.

În aceeași secundă, un difuzor ascuns din perete a pornit. O voce înregistrată a lui Matteo, clară, fără bruiaje, a spus:

„Mașina trebuie să fie blindată. Explozia trebuie să pară opera lui DeLuca. După ce Vincent moare, Philip îmi predă registrele, iar fata intră în casa Moretti. Nu va ști niciodată cine a plătit pentru tot.”

Mi s-a făcut greață.

Vincent a ascultat fiecare cuvânt.

La final, a cerut să fie redată înregistrarea încă o dată.

— Nu, am spus. Ajunge.

— Trebuie să o aud.

— Ai auzit-o. Acum trebuie să trăiești cu ea.

Era prima dată când îl vedeam cu adevărat rănit. Nu de atentat, nu de scaun, ci de faptul că omul pe care îl numise frate alesese să-i distrugă viața pentru putere.

La ora douăzeci și trei și cincizeci și opt, trei mașini au intrat pe poarta conacului. Nu erau oamenii lui Matteo. Erau agenți federali și polițiști, conduși de o femeie cu părul prins sever.

— Sunt inspectoarea Mara Petrescu, a spus ea. Cine este Anna Hastings?

— Eu.

— Tatăl dumneavoastră ne-a trimis dosarul acum două săptămâni. A cerut protecție pentru dumneavoastră. Nu a mai apucat să ajungă la întâlnire.

Am simțit cum tot ce crezusem despre Philip se clatină.

— Este viu?

— Da. L-am găsit în clinica Saint Jude. Doctorul a reușit să-l ascundă într-o cameră tehnică.

Vincent a închis ochii pentru o clipă.

— Și Matteo?

Inspectoarea a privit spre Leo.

— A fost prins la ieșirea din tunelul de serviciu. A încercat să negocieze.

— Cu cine? am întrebat.

— Cu propriile lui înregistrări. Le-a oferit în schimbul libertății.

Mai târziu, într-o sală de interogatoriu din clădirea federală, Matteo a stat în fața unui aparat de înregistrare. Își pierduse sacoul, ceasul și zâmbetul.

Inspectoarea a apăsat un buton.

Vocea lui a umplut camera.

„După ce Vincent moare, fata intră în casa Moretti.”

Matteo a tresărit.

— Eu nu am spus asta.

Inspectoarea a oprit aparatul.

— Ba da.

— A fost scos din context.

— Atunci explică contextul.

El a tăcut.

Pentru prima oară, Matteo Rossi și-a auzit propria cruzime venind din difuzor. Nu mai putea s-o ascundă în spatele unui zâmbet, al unui costum sau al unei loialități prefăcute.

A doua zi, avocata lui a venit la conac și a refuzat să-l mai reprezinte.

— Nu pot construi o apărare în jurul unei mărturii pe care clientul meu a înregistrat-o singur, a spus ea.

— Asta este tot? am întrebat.

— Nu. În conturile lui există transferuri către trei judecători, doi funcționari și un agent de pază de la clinica Saint Jude.

Vincent a privit pe fereastră.

— Cât timp va primi?

— Destul cât să îmbătrânească fără să mai dea ordine.

Nu m-am bucurat.

Doar am respirat.

În salonul spitalului, Philip Hastings părea cu douăzeci de ani mai bătrân. Avea umărul bandajat și buzele crăpate. Când m-a văzut, a încercat să se ridice.

— Nu te mișca, am spus.

— Anna…

— Ai spus că nu ai vrut să mă vinzi.

Ochii lui s-au umplut de rușine.

— Am încercat să te protejez.

— Protecția nu arată ca o fiică trimisă cu un inel pe deget într-o casă de care se teme.

— Știu.

— De ce nu mi-ai spus adevărul?

— Pentru că Matteo îi urmărea pe toți cei care știau. Credeam că, dacă te trimit la Vincent, vei fi într-un loc unde nu poate ajunge.

— Ai avut încredere în el?

Philip a privit către scaunul lui Vincent, aflat lângă ușă.

— Am avut încredere că Vincent nu seamănă cu el.

Vincent nu a spus nimic.

După câteva zile, am găsit camera mea aproape goală. Rochia verde de la gală fusese împachetată, iar pe masă rămăsese doar colierul de diamant. L-am ridicat, apoi l-am așezat înapoi.

În sertar am găsit inelul pe care tatăl meu mi-l pusese pe deget. L-am scos încet. Pielea de dedesubt purta încă o urmă roșiatică.

Vincent a apărut în prag.

— Poți pleca, a spus.

— Știu.

— Datoria tatălui tău a fost anulată oficial. Nu mai există niciun motiv să rămâi.

— Și tu?

— Eu nu sunt un motiv.

Am zâmbit trist.

— Nu. Ești o alegere.

A coborât privirea.

— Nu îți cer să mă alegi.

— Bine. Atunci nu te mai purta ca și cum trebuie să te salvez.

A trecut o săptămână până am plecat din conac.

Nu m-a oprit nimeni.

Înainte să închid ușa mașinii, Vincent mi-a întins o cutie mică din lemn de nuc.

Înăuntru era un ac de păr din fildeș, cu o crăpătură pe mijloc și cu inițialele mamei mele gravate pe spate. Îl pierdusem cu ani în urmă, în casa tatălui meu.

— De unde îl ai?

— Era în dosarul lui Philip.

— De ce mi-l dai?

— Pentru că unele lucruri trebuie să se întoarcă la omul căruia îi aparțin.

Am luat cutia.

— Mulțumesc.

— Anna.

M-am întors.

— Sunt încă un bărbat, a spus încet. Dar nu mai vreau să demonstrez asta nimănui.

Am înțeles atunci ce încercase să-mi spună în acea primă seară. Nu îmi ceruse să-i dovedesc puterea. Îmi ceruse, fără să știe, să nu-l privesc ca pe un om terminat.

— Nici eu nu mai vreau să fiu soția nimănui doar pe hârtie, am răspuns.

— Atunci ce vrei să fii?

— Anna.

Am plecat la Boston și am închiriat un apartament mic, cu ferestre spre un parc și o bucătărie în care abia încăpea o masă. Am început să lucrez pentru o firmă de audit financiar. În fiecare dimineață îmi făceam cafeaua într-o cană albă, îmi prindeam părul cu acul de fildeș și verificam dosarele oamenilor care credeau că cifrele pot ascunde orice.

Nu puteau.

La trei luni după arestarea lui Matteo, l-am vizitat pe tatăl meu. Era într-un program de protecție și locuia într-o casă modestă dintr-un oraș de coastă. Își amintea încă să bată de două ori în ușă înainte să intre într-o cameră.

— Te-ai schimbat, a spus.

— M-am întors la mine.

Mi-a întins un desen făcut de nepotul vecinei, un băiețel care mă vizita uneori. Era o casă cu ferestre galbene și o femeie lângă un copac.

— Mi-a spus că femeia nu așteaptă pe nimeni, am spus.

— Poate că a învățat de la tine.

În prima zi de iarnă, Vincent m-a sunat.

Nu mă mai sunase de două luni.

— Cum te simți? am întrebat.

— Încep să-mi mișc degetele de la piciorul stâng.

Am închis ochii. Nu știam că mai sperase atât de mult.

— Asta este minunat.

— Am și o veste proastă.

— Ce s-a întâmplat?

— Am vândut două dintre depozite și am închis operațiunile care nu puteau fi curățate. Oamenii mei au plecat. Casa este prea liniștită.

— Liniștea nu este o veste proastă.

— Pentru mine era. Acum nu mai sunt sigur.

Am tăcut amândoi.

— Anna, ai putea să te întorci?

— Ca ce?

— Ca tine.

Am zâmbit, privind fulgii care se topeau pe pervaz.

— Nu mă întorc într-o casă care încă îmi cere să demonstrez ceva.

— Nu îți mai cere nimic.

— Atunci învață să trăiești în ea fără mine. Dacă într-o zi voi veni, va fi pentru că vreau, nu pentru că cineva m-a împins acolo.

— Înțeleg.

De data aceasta, chiar l-am crezut.

Un an mai târziu, mi-a trimis un singur mesaj.

„Am găsit primul crin alb în grădină. Mi-am amintit de ziua în care te-ai opus lui DeLuca. Dacă vrei să vorbești, ușa este deschisă.”

Am ținut telefonul în palmă mult timp.

Apoi am răspuns:

„Știu. Dar viața mea este deschisă aici.”

Nu a mai insistat.

Asta a fost forma lui de respect.

În acea seară, am ieșit în parc. Zăpada acoperea aleile, iar copiii lăsau urme mici lângă băncile ude. Mi-am atins părul, verificând dacă acul de fildeș era bine prins.

Crăpătura lui fină nu dispăruse.

Nici nu trebuia.

Unele lucruri nu se repară ștergând urmele. Se repară atunci când nu mai permit nimănui să te țină captiv.

Am continuat să merg prin ninsoare.

De data aceasta, nimeni nu mă împingea înainte.