Am întrerupt dansul șefului mafiei ca să-mi salvez fratele, iar când a privit peste umărul meu, a încremenit

Somelierul de lângă ușa bucătăriei a ridicat un cuțit în loc să ridice sticla, iar eu am înțeles că dansul nostru nu fusese niciodată întâmplător.

Cu câteva secunde înainte, mă aflam în brațele lui Victor Moretti, în mijlocul celei mai luxoase săli din oraș. Muzica plutea peste noi, iar candelabrele răsfrângeau lumina în mii de cioburi aurii. Mâna lui Victor era apăsată pe talia mea, calmă și puternică. A mea se sprijinea pe umărul lui, peste stofă fină și rece.

Dar privirea mea rămăsese fixată dincolo de obrazul lui.

Somelierul purta o vestă neagră, mănuși albe și o insignă argintie prinsă strâmb. Avea o sticlă într-o mână și un tirbușon în cealaltă. Numai că lama tirbușonului nu era înfiptă în dop. Era ascunsă în palmă, orientată spre spatele lui Victor.

Am încercat să-mi păstrez respirația egală.

— Ce ai văzut? a întrebat Victor, fără să întoarcă imediat capul.

— Omul de lângă ușă.

— Care dintre ei?

— Cel care nu urmărește dansul.

Victor m-a rotit, ca și cum ar fi vrut să mă apropie mai mult. În oglinda înaltă de lângă coloana de marmură, am văzut că somelierul făcuse un pas înainte. Sub manșeta lui albă se zărea o cicatrice subțire, în formă de semilună.

M-am cutremurat.

Când eram copil, mama îmi spusese că oamenii care ascund ceva își ating mereu gâtul sau manșeta. Nu știu de ce îmi revenise tocmai atunci vocea ei. Poate pentru că, în seara aceea, toate amintirile mele se agățau de mine ca niște degete.

— Îți recomand să nu te uiți din nou la el, mi-a șoptit Victor.

— Dacă nu mă uit, o să te lovească.

— Poate.

— Nu pari îngrijorat.

— Nu sunt.

Apoi mi-a strâns degetele.

— Tu însă tremuri.

— Fratele meu va muri mâine dacă nu fac ceva.

— Iar acum îți faci griji pentru mine?

— Nu. Îmi fac griji că, dacă mori, nimeni nu-mi mai poate salva fratele.

Pentru prima dată, colțul gurii lui s-a mișcat. Nu era zâmbet. Era ceva mai periculos: interes.

Orchestra continua să cânte, însă saxofonistul privea când spre noi, când spre ușa bucătăriei. Oaspeții încercau să pară relaxați, dar șoaptele se opriseră. Judecătorul Reynolds își ținea paharul nemișcat la jumătatea drumului spre gură. Arthur Pendleton se ascunsese în spatele unei femei cu rochie aurie.

— Cum știi că omul acela este aici pentru mine? a întrebat Victor.

— Nu știu.

— Atunci de ce mi-ai spus?

— Pentru că oamenii care vor să omoare pe cineva nu se uită la muzică. Se uită la ieșiri, la paznici și la distanța dintre ei și țintă.

Victor a coborât ochii spre uniforma mea. La gulerul rigid purtam o mică broșă de aramă, în forma unei frunze. Era singurul lucru rămas de la mama. O prinsesem acolo în grabă, înainte să plec la gală, și muchia ei îmi zgâria pielea la fiecare pas.

— Ai observat multe pentru o chelneriță, a spus el.

— Am fost contabilă înainte să devin invizibilă.

Somelierul a ridicat sticla.

Nu pentru a servi.

În oglindă, am văzut cum își îndoaie cotul și își fixează privirea asupra cefei lui Victor. În aceeași clipă, un bec din candelabru a pâlpâit. Muzica s-a întrerupt pentru o fracțiune de secundă.

Victor m-a tras brusc în spatele lui.

— Gabriel, închide ușa, a spus el.

Gabriel Costa s-a întors spre ieșirea principală, iar doi oameni ai lui au blocat drumul către bucătărie. Întreaga sală a simțit schimbarea. O femeie a scăpat un pahar. Cristalul s-a spart pe podeaua de marmură.

Somelierul a zâmbit.

Apoi a dus mâna spre interiorul vestei.

Victor m-a împins către o coloană și s-a întors spre el. Eu am vrut să fug, dar piciorul mi s-a prins de tivul uniformei. Broșa de aramă mi-a zgâriat gâtul, iar inima îmi bătea atât de tare, încât aproape nu am auzit pașii oamenilor înarmați apropiindu-se.

Gabriel a scos ceva din buzunar și a întins mâna către o mapă subțire de pe masa lui Victor. De ce ascundea șeful mafiei documente într-o sală plină de martori? Și de ce somelierul intrase exact când îi cerusem lui Victor să-mi cruțe fratele?

Victor a privit pentru o clipă mapa, apoi pe mine.

— Tessa, dacă vrei să-l salvezi pe Liam, acum este momentul să-mi demonstrezi cât de bună ești la contabilitate.

Gabriel a apucat coperta, iar primul colț de hârtie a ieșit la lumină…

PARTEA 2

Gabriel a apucat coperta, iar primul colț de hârtie a ieșit la lumină. În aceeași clipă, somelierul a scos pistolul.

Nu am gândit. Am acționat.

Am smuls tava de pe masa apropiată și am aruncat-o spre brațul lui. Metalul a lovit încheietura bărbatului, iar primul glonț s-a înfipt în rama oglinzii. O ploaie de cioburi a căzut peste podea. Oaspeții au țipat și s-au aruncat sub mese.

Victor m-a prins de talie și m-a tras după coloana de marmură.

— Ai înnebunit? a șuierat el.

— Încerc să rămân în viață.

— Atunci stai jos.

— Fratele meu?

— Dacă mai repeți întrebarea, o să cred că nu înțelegi situația.

Un al doilea foc a spulberat o sticlă de pe bar. Mirosul dulce al băuturii s-a amestecat cu praful de pușcă. M-am lipit de piatra rece, cu broșa de aramă apăsată în gât. Degetele mele găsiseră muchia ei și o strângeau ca pe o armă.

Gabriel și oamenii lui au răspuns imediat. Somelierul s-a aruncat după un cărucior de servire, iar în sală s-a declanșat haosul. Un politician s-a târât sub pian. Judecătorul Reynolds și-a pierdut pantoful în timp ce încerca să ajungă la ieșire. Orchestra a tăcut, cu excepția contrabasului, care s-a prăbușit într-un zgomot surd.

Victor a scos un pistol mic, negru, din spatele curelei.

— De unde știai? m-a întrebat.

— Despre el?

— Despre hartă.

— Ce hartă?

— Nu te preface.

Mi-a aruncat o privire atât de rece, încât mi s-a uscat gura.

— Ai intrat aici pentru fratele tău, dar ai observat omul meu, ai ales momentul exact și ai încercat să mă pui între el și țintă. Cine te-a trimis?

— Nimeni.

— Toți spun asta înainte să înceapă să plângă.

— Eu am început să plâng acum două săptămâni, când v-au spart ușa casei.

Victor a tăcut.

Din partea cealaltă a coloanei, Gabriel a strigat:

— Șefule, mapa!

— Ia-o și vino aici, a răspuns Victor.

— Nu pot. Costa a ridicat mapa, dar în loc să o dea lui Victor, a apăsat-o la piept.

Pentru prima dată, Victor și-a întors capul către el.

— Gabriel.

— Nu e ce crezi.

— Atunci de ce o ții ca pe o vestă antiglonț?

Gabriel a privit spre mine. În ochii lui nu mai era doar cruzime. Era panică.

— Femeia asta nu trebuie să vadă documentele.

— De ce? am întrebat.

El a făcut un pas înapoi.

— Pentru că fratele ei nu a pierdut banii la întâmplare.

Mi s-a tăiat respirația.

— Ce ai spus?

Victor a rămas nemișcat. Somelierul s-a ridicat din spatele căruciorului, cu pistolul ținut într-o singură mână. Avea sânge pe obraz, dar zâmbea.

— Spune-i, Victor, a rostit el. Spune-i cine a deschis contul pe numele lui Liam.

— Taci, a spus Victor.

— Ai dansat cu fata ca să o ții aproape de tine, dar nu mai poți ascunde adevărul. Băiatul a fost folosit ca țap ispășitor.

Mi-am privit mâinile. Tremurau atât de tare, încât broșa de aramă a scos un clinchet când am atins-o.

— Liam a împrumutat banii, am spus. L-am văzut semnând.

— Ai văzut un contract, nu adevărul, a răspuns somelierul.

Victor i-a făcut semn lui Gabriel.

— Pune mapa pe masă.

— Victor…

— Acum.

Gabriel a ezitat, apoi a aruncat mapa pe masa de mahon. În jurul nostru, bodyguarzii țineau armele ridicate. Nimeni nu mai respira normal. Eu simțeam gust de sânge, deși nu știam dacă îmi mușcasem buza sau doar îmi imaginam.

Victor a deschis coperta. Înăuntru se aflau contracte, extrase bancare și o fotografie cu Liam intrând într-un cazinou. Pe spatele fotografiei era scrisă o dată cu cerneală violetă.

— Asta este dovada că fratele tău a fost urmărit, a spus Victor.

— De cine?

— De omul care a vrut să mă înlocuiască.

— Gabriel?

Costa a făcut un pas către mine.

— Ai grijă ce spui.

Victor și-a ridicat pistolul.

— Încă un pas și nu mai apuci să-mi explici nimic.

Somelierul a râs scurt.

— Nu Gabriel este problema. El doar a făcut ce i s-a spus.

— Cine ți-a spus? am întrebat.

Bărbatul a privit direct broșa de la gulerul meu. Zâmbetul i s-a stins.

— Mama ta nu ți-a spus niciodată de ce a plecat din oraș?

M-am simțit de parcă podeaua s-ar fi deschis sub mine.

Mama murise cu șapte ani înainte. Îmi lăsase doar câteva fotografii, o cutie cu ace de cusut și broșa de aramă pe care o purtam atunci.

Victor a privit broșa, apoi chipul meu.

— Scoate-o, Tessa.

— De ce?

— Pentru că în seara asta nu ai fost aleasă pentru slujba de chelneriță.

Ușa din spatele sălii s-a deschis cu un scârțâit lung. Un bărbat în costum gri a intrat, ținând în mână o înregistrare mică și o legitimație oficială.

S-a uitat la Victor, apoi la mine.

— Domnișoară Montgomery, a spus el, avem treizeci de minute până când oamenii care v-au ucis mama află că sunteți aici…

PARTEA 3

— Domnișoară Montgomery, a spus el, avem treizeci de minute până când oamenii care v-au ucis mama află că sunteți aici.

Nu am putut răspunde.

Bărbatul și-a ridicat legitimația. Se numea Adrian Vale și era procuror federal. Nu purta armă la vedere, însă doi agenți din spatele lui au intrat în sală, închizând ușa în urma lor.

Victor nu și-a coborât pistolul.

— Ai intrat într-o încăpere închisă, Adrian.

— Pentru că tocmai ai fost atacat de unul dintre oamenii pe care pretinzi că îi controlezi.

— Nu pretind nimic.

— Atunci deschide mapa.

Victor a privit către mine.

— Tu ai cerut adevărul.

Mi-a împins mapa pe masă. Degetele mele au alunecat peste copertă. Pielea era crăpată la colțuri, iar pe margine se lipise o picătură de sânge. Am deschis primul document.

Era o copie a unui transfer bancar. Beneficiarul era Liam Montgomery. Suma era de cincizeci de mii de dolari. Dar data transferului era cu patru zile înainte ca Liam să intre în cazinou.

— Nu se poate, am șoptit.

Adrian a așezat un alt document lângă primul.

— Contul a fost deschis folosind copia actului de identitate al fratelui tău. Semnătura a fost falsificată.

Am simțit cum îmi amorțesc genunchii.

— Dar de ce ar fi făcut cineva asta?

Victor a răspuns fără să mă privească:

— Pentru a crea o datorie care să poată fi folosită împotriva mea.

Gabriel a izbucnit:

— Nu eu am falsificat nimic!

— Nu te-am acuzat încă, a spus Adrian.

— Atunci de ce mă privești așa?

— Pentru că înregistrarea te privește pe tine.

Adrian a pus aparatul pe masă și a apăsat un buton. Mai întâi s-a auzit un fâșâit. Apoi vocea lui Gabriel, clară și rece:

— Băiatul va pierde banii în noaptea stabilită. După aceea, sora lui va veni singură la Victor. Dacă Victor o angajează, îi vom folosi accesul la registre. Dacă refuză, băiatul dispare.

Mi-am dus mâna la gură.

A urmat vocea unui alt bărbat.

— Iar dacă Moretti află?

Gabriel a râs.

— Nu va afla. Toți bărbații ca el cred că pot controla frica. Nu înțeleg niciodată ce face disperarea unei femei.

Înregistrarea s-a oprit.

Gabriel a devenit alb la față.

— Este falsă.

— Atunci de ce este vocea ta? a întrebat Adrian.

— Poate cineva a imitat-o.

Victor s-a apropiat de el. Nu a ridicat glasul.

— Spune-mi cine este celălalt bărbat.

Gabriel a înghițit greu.

— Nu știu.

— Ai trei secunde.

— Nu știu!

Victor a lovit masa cu palma. Paharele au sărit, iar eu am făcut un pas înapoi. Broșa de aramă s-a desprins de guler și a căzut pe podea.

Sunetul metalului a tăiat sala mai puternic decât focurile de armă.

Somelierul a privit-o și a înjurat.

Adrian s-a aplecat, a ridicat broșa și a întors-o. Pe spatele frunzei se afla o serie de cifre gravate, aproape șterse.

— Asta nu este o bijuterie, a spus el.

Mi s-a strâns pieptul.

— A fost a mamei mele.

Victor a privit cifrele. Chipul lui s-a schimbat.

— Elena Montgomery.

Numele mamei mele a sunat în gura lui ca o lovitură.

— Ai cunoscut-o?

— A lucrat pentru mine înainte să dispară.

— Mama nu a dispărut. A murit.

— Oficial, da.

Am simțit că nu mai pot sta în picioare.

Adrian a scos un ultim document din mapă. Era un raport vechi, cu fotografia mamei mele în colț. Motivul morții fusese trecut drept accident rutier. Sub fotografie, însă, exista o notă secretă: „martor protejat, identitate compromisă”.

— Mama ta a descoperit că Gabriel și asociatul lui scoteau bani din rețeaua lui Victor, a explicat Adrian. A încercat să ducă dovezile la procuratură. Înainte să poată vorbi, mașina ei a fost împinsă de pe șosea.

Am închis ochii.

Ani întregi crezusem că mama adormise la volan. Ani întregi îmi spusesem că nu avusese de ales.

— Cine este asociatul? am întrebat.

Adrian a privit spre ușa sălii.

— Încă nu știm. Dar tocmai a trimis un mesaj.

Telefonul lui Victor a vibrat pe masă. Victor l-a deschis. Pe ecran era o fotografie cu Liam legat de un scaun, într-o încăpere întunecată.

Sub fotografie se afla un singur rând: „La miezul nopții, sora ta vine singură sau băiatul moare.”

Victor mi-a întins telefonul.

În fotografie, Liam avea buza spartă, dar ochii deschiși.

— Este viu, am spus.

— Pentru moment, a răspuns Adrian.

Victor a luat haina de pe spătarul scaunului.

— Unde este?

Adrian a privit cifrele de pe broșă.

— Seria asta ne poate conduce la el. Dar cine a trimis fotografia știe că avem documentele. Dacă plecăm acum, ne așteaptă.

Victor s-a întors spre mine.

— Tessa, mama ta nu a lăsat broșa pentru amintire. A lăsat-o ca să găsești locul unde a ascuns ultima dovadă.

Telefonul a vibrat din nou.

De data aceasta, mesajul nu era pentru Victor.

Era pentru mine.

„Dacă vrei să-l mai vezi pe Liam, vino la depozitul de pe strada Dunării. Și adu-l pe Moretti.”

În spatele mesajului, o a doua fotografie se încărca încet. Când am văzut cine ținea pistolul lipit de tâmpla fratelui meu, mi s-a oprit sângele în vene…