PARTEA 4 — Soțul meu mi-a dat o sticluță fără etichetă înainte să plece, iar când fiul meu a vorbit, el a încetat să zâmbească

PARTEA 4

— A spus că Radu se întoarce în seara aceasta pentru restul dovezilor, a continuat femeia de la clinică. Și că, dacă nu ajungeți înaintea lui, nu veți mai afla niciodată cine l-a plătit.

Victor s-a ridicat imediat.

— Nu mergem singuri.

În mai puțin de zece minute, casa era plină de polițiști. Matei stătea în camera Mariei, cu o pătură pe umeri și cu firul portocaliu al caietului înfășurat în jurul degetului.

— Trebuie să merg și eu? m-a întrebat.

— Nu. Tu rămâi aici, unde ești protejat.

— Dar eu am început totul.

M-am așezat în fața lui.

— Nu, dragul meu. Tu ai avut curajul să spui adevărul. Restul îl fac adulții.

La ora douăzeci și trei și patruzeci, Radu a apărut la poarta clinicii. Nu știa că era urmărit. Purta aceeași cămașă albă cu care plecase spre munți, dar gulerul îi era mototolit, iar fruntea îi lucea de transpirație.

Elena era lângă el.

Paula a ieșit din mașina poliției și a început să plângă.

— Mi-a spus că nu o va răni, a strigat ea. Mi-a spus că este doar un sedativ și că totul va părea un accident.

Radu s-a întors spre ea.

— Taci!

— Nu mai tac, Radu.

Un polițist i-a pus mâna pe umăr.

— Domnule Pop, sunteți reținut pentru tentativă de omor, fals, fraudă și amenințarea unui minor.

El a încercat să râdă.

— Nu aveți nimic împotriva mea.

Victor a ridicat plicul cu raportul toxicologic.

— Avem capsulele, înregistrarea, documentele și mărturia femeii care a comandat substanța.

Radu s-a uitat către mine.

— Clara, spune-le că este o neînțelegere.

— Nu mai pot salva un om care a încercat să mă omoare ca să-mi ia viața.

Pentru prima dată, nu a avut un răspuns.

În clinica de la marginea orașului, medicul fusese găsit într-o cameră de depozitare. Nu dispăruse de bunăvoie. Radu îl amenințase și îl obligase să-i dea contractul. Polițiștii au recuperat dosarul ascuns într-un rezervor gol de apă.

Acolo se afla copia comenzii, plata făcută din contul lui Radu și o notă scrisă de mâna lui: „Doza finală înainte de luni.”

Luni era ziua în care urma să mă întâlnesc cu consiliul firmei.

Radu voia să apară singur la ședință, cu documentele falsificate și cu mine absentă, declarată incapabilă.

Dar nu a mai ajuns.

În săptămânile care au urmat, procurorul ne-a arătat fiecare probă. Când a fost redată înregistrarea în sala de anchetă, Radu a cerut să fie oprită.

— Nu mai pot asculta asta.

— Ați spus dumneavoastră fiecare cuvânt, i-a răspuns anchetatorul.

— Eram furios.

— Nu era o conversație privată despre o ceartă. Era un plan cu ore, doze, acte și martori.

Radu și-a acoperit fața cu palmele. A auzit vocea lui spunând că nu-și va crește propriul copil. A auzit râsul mamei lui. A auzit promisiunea că, dacă eu supraviețuiam, vor găsi altă cale.

De data aceasta, nimeni nu l-a mai protejat de propriile cuvinte.

Elena a primit o condamnare pentru complicitate și amenințarea lui Matei. Paula a cooperat cu anchetatorii și a primit o pedeapsă redusă, dar nu a scăpat de răspundere. Salgado, avocatul care pregătise actele, a fost anchetat pentru fals și fraudă profesională.

Firma mea a rămas în mâinile mele.

Nu am sărbătorit.

În prima seară după ce polițiștii au luat lucrurile lui Radu, am intrat în camera lui. Dulapul era gol. Pe raft rămăsese doar o fotografie în care zâmbea cu brațul în jurul meu, iar eu priveam aparatul fără să știu că omul de lângă mine îmi număra bunurile.

Am luat fotografia și am pus-o într-o cutie.

În bucătărie, Maria a găsit sticluța sigilată într-un dosar pentru poliție. Firul portocaliu al caietului era prins de capacul cutiei de ceai. Îl uitasem acolo.

Matei l-a desfăcut încet.

— Acum pot vorbi oricând? m-a întrebat.

— Da.

— Chiar și dacă spun că mi-e frică?

— Mai ales atunci.

A venit lângă mine și mi-a șoptit:

— Mamă, mi-e frică puțin.

L-am strâns în brațe.

— Știu. Dar nu mai ești singur.

Trei luni mai târziu, am mutat biroul firmei într-o clădire mai mică din centrul orașului. Am păstrat echipa tatălui meu și am învățat să citesc singură fiecare contract. Dimineața, Matei desena la masa din colț, în timp ce eu beam cafea și verificam planurile.

Într-o zi de noiembrie, a nins pentru prima dată. Fulgi mari s-au lipit de geam, iar Matei a ridicat desenul către lumină.

Era casa noastră, cu poarta deschisă. Deasupra ei desenase trei oameni: el, eu și Maria. Nu îl desenase pe Radu.

— Unde este tata? am întrebat fără să mă gândesc.

Matei a ridicat din umeri.

— Nu l-am pus, pentru că aici nu mai poate intra.

Cuvintele lui m-au durut, dar nu ca înainte. Nu era ură în vocea lui. Era doar o limită.

În aceeași săptămână, Radu mi-a trimis primul mesaj din închisoare.

„Clara, mama mea a recunoscut tot. Paula m-a trădat. Avocații spun că aș putea primi ani grei. Vino să vorbim. Pot repara lucrurile.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi a venit al doilea.

„Nu vreau banii tăi. Vreau doar să-i explic lui Matei.”

Am pus telefonul pe masă. Matei colora un soare galben pe desenul lui.

— Vrei să-i răspunzi? m-a întrebat Maria.

— Nu.

— Ești sigură?

Am privit spre fereastră. Zăpada se așeza peste treptele pe care Radu plecase cândva zâmbind, cu sticluța în buzunar și cu planul lui în minte.

— Da. Uneori, răspunsul cel mai sincer este să nu mai deschizi ușa.

Am blocat numărul.

Seara, am pus caietul cu firul portocaliu într-un sertar nou, nu ca pe o amintire a fricii, ci ca pe dovada că Matei își găsise vocea atunci când eu aveam cea mai mare nevoie de ea.

Înainte de culcare, el a venit în camera mea.

— Mamă?

— Da?

— Mâine pot să-ți spun ceva important?

Am zâmbit.

— Îmi poți spune orice.

S-a urcat în pat și și-a sprijinit capul de umărul meu.

— Atunci îți spun acum. Te iubesc.

Am închis ochii. Pentru prima dată după șapte ani, liniștea casei nu mai semăna cu o amenințare.

Pe masa din hol, sticluța goală de dovezi prindea lumina lunii. Iar firul portocaliu, desfăcut și liber, se mișca ușor lângă ea.

Matei își găsise vocea.

Iar eu îmi găsisem libertatea.