M-au trimis la o întâlnire ca să mă umilească, dar când femeia de la masă a ridicat privirea, Derek a încetat să zâmbească

Râsetele au început înainte să ajung la masa șaptesprezece, iar femeia care mă aștepta a înțeles imediat că fusese adusă acolo ca să fie batjocorită.

M-am oprit în mijlocul restaurantului de pe acoperiș, cu treizeci de etaje deasupra râului Chicago și cu luminile orașului tremurând în geamurile înalte. Pianistul cânta încet lângă fereastră, paharele clincheteau, iar de la masa din colț se auzea sunetul distinct al unui telefon care începea să înregistreze.

— Doamne, chiar a venit, șopti Melissa Grant, suficient de tare încât s-o aud.

— Zece dolari că el se întoarce, răspunse Derek Lawson.

Amanda Pierce nu râse, dar nici nu se ridică să plece.

Femeia de lângă masa șaptesprezece purta o rochie bleumarin simplă și un colier argintiu cu un mic medalion în formă de busolă. Acul minuscul dinăuntru se mișca la fiecare respirație. Își prinsese părul castaniu lejer, însă mâinile îi tremurau atât de tare, încât aproape răsturnă paharul cu apă.

— Sunt Olivia, spuse ea.

Vocea îi era atât de joasă, încât am auzit mai clar râsul din spatele meu.

— Ethan.

M-am uitat spre colegii mei. Derek ținea telefonul sub marginea mesei, cu obiectivul îndreptat spre ea. Melissa își acoperea gura. Amanda privea când la mine, când la Olivia, ca și cum ar fi vrut să oprească totul, dar nu găsea curajul.

Atunci am înțeles. Nu totul, dar destul.

— Rămâi? întrebă Olivia.

— Ar fi nepoliticos să plec înainte de cină.

— Nu asta voiam să spun.

Privirea ei se opri o clipă asupra telefonului lui Derek.

— Atunci ce voiai să spui?

— Ești sigur că nu preferi să pleci?

Am tras scaunul pentru ea. Lemnul lustruit a scârțâit pe podeaua de piatră.

— Sunt sigur. Pot să mă așez?

Olivia mă privi ca și cum nu se așteptase ca cineva să-i ceară voie.

— Da.

Chelnerul veni cu meniurile, purtând la încheietură o brățară de piele roasă.

— Aveți nevoie de câteva minute?

— Nu, am răspuns. Suntem gata.

Olivia mă privi mirată.

— Suntem?

— Dacă vrei.

Pentru prima dată, colțul gurii ei se ridică.

Dimineața, la firma de arhitectură Brooks și Hale, Melissa îmi lăsase pe birou un cartonaș crem, îndoit în două.

— La ora șapte, la Lumina, spusese ea. O întâlnire fără presiune.

— Ultima întâlnire fără presiune m-a făcut să petrec două ore cu o femeie care vindea vitamine.

Derek apăruse din camera copiatorului cu o cutie de gogoși.

— De data asta e diferit.

— Așa ai spus și săptămâna trecută.

Melissa își pusese palma pe inimă.

— Îți dau cuvântul meu.

Niciunul nu mă privise în ochi.

Acum, în restaurant, Derek își apropie telefonul de masă.

— Fă ceva, murmură el.

— Poate doar vorbește cu ea, răspunse Melissa.

— Nu pentru asta am aranjat întâlnirea.

Mi-am lăsat furculița jos.

— Olivia, tu știi de ce suntem aici?

Acul din medalionul ei se opri brusc, îndreptându-se spre fereastră.

— Cred că știu de ce am fost eu adusă aici.

— Și de ce ai fost?

În loc să răspundă, scoase din geantă un șervețel împăturit și îl așeză între noi. Pe el era scris un număr de dosar al firmei mele.

Mi s-a strâns stomacul.

— De unde ai asta?

Olivia ridică privirea.

— Înainte să-ți explic, trebuie să verific ceva. La miezul nopții, vei mai avea încredere în oamenii de la masa aceea?

În spatele meu, telefonul lui Derek vibra. El răspunse fără să-și ia ochii de la noi.

— A venit, șopti. E aici cu el.

Fața Oliviei se schimbă.

În acel moment, ușa laterală a restaurantului se deschise, iar un bărbat în costum negru intră ținând o mapă sub braț. Se îndreptă direct spre masa noastră, în timp ce Olivia își întinse mâna către fermoarul genții…

PARTEA 2

…degetele ei găsiră fermoarul, dar înainte să-l tragă, bărbatul în costum ajunse la masa noastră.

Avea aproape cincizeci de ani, părul tuns scurt și un ecuson al firmei prins în buzunarul sacoului. Nu l-am recunoscut, însă Derek îl recunoscu. Telefonul îi coborî imediat.

— Domnul Vale, spuse el.

— Ethan, trebuie să vorbim între patru ochi.

— Dacă e despre proiectul de pe strada Halsted, putem discuta aici.

— Nu este despre proiect.

Olivia își închise geanta, apoi își așeză palma peste medalionul în formă de busolă. Metalul argintiu era zgâriat pe margine, ca și cum fusese purtat ani întregi.

— Cine este? mă întrebă ea.

— Martin Vale. Directorul financiar.

Martin își aruncă privirea spre colegii mei.

— Ei nu trebuiau să fie aici.

Derek ridică mâinile.

— Am venit întâmplător.

— Cu telefonul îndreptat spre noi?

Amanda se ridică încet.

— Derek, oprește înregistrarea.

El o privi urât.

— Stai jos.

Mi-am simțit pulsul în gât. În dimineața aceea, îi trimisesem lui Martin un mesaj despre trei facturi care nu se potriveau cu lucrările executate. Dispăruseră aproape două sute de mii de dolari din bugetul unui proiect public, iar semnătura mea apărea pe aprobări pe care nu le văzusem niciodată.

— Ethan, continuă Martin, cine ți-a dat numărul dosarului?

Olivia răspunse înaintea mea.

— Întrebarea corectă este cine a încercat să-l facă să creadă că acel dosar nu există.

Martin se albi.

— Dumneavoastră cine sunteți?

— Olivia Carter.

— Nu cunosc numele.

— Îl veți cunoaște curând.

Dinspre masa colegilor mei se auzi un clinchet. Amanda scăpase lingurița în farfurie.

Chelnerul aduse supa, dar nimeni nu atinse nimic. Aburul se ridica dintre noi, mirosind a cimbru și unt topit. Încercam să leg toate lucrurile, însă gândurile îmi fugeau precum luminile mașinilor pe geam.

— Mi-ai spus că o cheamă Rachel, am spus către Melissa.

Melissa rămase nemișcată.

— Așa și este.

— Nu există nicio Rachel în contactele tale.

— Am primit numărul de la cineva.

Olivia se aplecă spre mine.

— Mesajul a venit de pe telefonul lui Melissa.

— Cum știi?

— Pentru că am păstrat mesajul și am cerut operatorului confirmarea. Nu sunt aici doar pentru o întâlnire.

Derek izbucni într-un râs scurt.

— Ce ești? Detectivă?

— Nu. Sunt contabilă criminalistă.

Cuvintele căzură între noi ca un pahar spart.

Martin își strânse mapa la piept.

— Ethan, mergem acum.

— Nu plec nicăieri.

— Dacă rămâi, îți distrugi cariera.

— Credeam că deja ați încercat asta.

Amanda închise ochii. Melissa începu să răsucească un inel subțire de pe deget.

Olivia scoase din geantă un carnețel negru, cu colțurile îndoite.

— Am verificat transferurile dintre firma dumneavoastră și trei societăți de consultanță. Toate au aceeași adresă. Două sunt înregistrate pe numele unor rude ale lui Derek.

— Minți, spuse Derek.

— Aș fi putut minți dacă nu aveam copii legalizate.

— De ce ne-ai urmărit?

— Nu v-am urmărit. Am urmărit banii.

Martin se întoarse spre ușă, dar doi oameni în haine civile apărură în dreptul ei. Nu aveau cătușe și nu se prezentară. Doar priveau.

— Cine i-a chemat? întrebă Melissa.

Olivia mă privi.

— Persoana care m-a angajat.

— Cine? am întrebat.

Ea își trecu degetul peste medalion. Acul dinăuntru începu iar să se miște.

— Cineva care știe că semnătura ta a fost falsificată. Cineva care știe că tatăl tău nu a murit fără să lase un mesaj.

Am simțit cum mi se răcește fața.

Tatăl meu murise cu trei ani înainte, iar ultimul lucru pe care îl găsisem în biroul lui fusese un caiet gol.

— Nu am primit niciun mesaj.

— Ba da. Doar că nu ți l-au dat.

Olivia scoase o mapă subțire din geantă și o așeză pe masă. Pe copertă era lipită o etichetă cu numele tatălui meu, scris de mână.

Martin șopti:

— Nu deschide asta aici.

Olivia ridică ochii spre el.

— Atunci spune-i tu ce ai făcut.

Pentru prima dată, Martin nu mai părea furios. Părea speriat.

Mi-am întins mâna către mapă, dar chiar înainte să ating clapa, telefonul meu sună. Pe ecran apăru numărul fiicei Oliviei, Sophie, iar vocea unui bărbat șopti în receptor:

— Dacă vrei să mai vezi copilul, deschide ușa din spate și vino singur…

PARTEA 3

…am ridicat atât de repede telefonul, încât paharul s-a răsturnat și apa s-a împrăștiat peste fața de masă.

— Cine ești? am întrebat.

— Nu pune întrebări. Ai cinci minute.

Olivia îmi smulse telefonul din mână.

— Sophie este cu tine?

La celălalt capăt se auzi respirația unui copil, apoi o voce subțire:

— Mamă?

Olivia își duse mâna la gură. Medalionul argintiu se lovi de marginea mesei și scoase un sunet mic, metalic.

— Sophie, ascultă-mă. Ești în siguranță. Spune-mi ce vezi.

— Un perete galben și o lampă cu franjuri.

Olivia închise ochii.

— Este la mine acasă, spuse ea. Cineva a lăsat telefonul lângă ea.

Am privit spre oamenii de la ușă. Unul dintre ei scoase un dispozitiv și făcu un semn scurt. Martin încercă să se strecoare pe lângă scaune.

— Stați jos, îi spuse bărbatul.

Martin se opri.

Olivia apăsă un buton pe medalion. Din micul obiect se auzi o voce înregistrată, clară și rece.

— Factura este pregătită. Ethan va semna după ce o trimit prin sistem.

Era vocea lui Derek.

Înregistrarea continuă.

— Iar dacă întreabă, îi spunem că tatăl lui a aprobat schema înainte să moară.

Melissa își scăpă telefonul. Ecranul se sparse pe podeaua de piatră.

— Nu, șopti ea. Nu se poate.

Olivia apăsă din nou.

Vocea lui Martin umplu spațiul dintre pahare și lumânări:

— Băiatul nu trebuie să afle niciodată. Dacă începe să caute, îl facem să pară instabil.

Mi-am simțit genunchii moi.

— De când ai asta?

— De la prima noastră conversație, răspunse Olivia.

— Întâlnirea a fost o capcană?

— Pentru ei, da. Pentru mine a fost o misiune.

Scoase din mapă o copie după un contract, apoi o împinse spre mine. Semnătura mea era acolo, cu aceeași înclinare pe care o avusesem cândva, dar litera t era prea lungă.

— Am comparat-o cu documentele tale reale, spuse ea. Este falsă.

Martin își frecă fruntea.

— Olivia, putem rezolva asta.

— Ai încercat să-mi iei copilul ca să distrugi o înregistrare.

— Nu eu am sunat.

— Dar tu ai plătit omul care a sunat.

Bărbatul de la ușă primi un mesaj și se apropie.

— Fetița este în siguranță. Colega noastră a găsit-o în apartament. Un bărbat a fugit pe scara din spate.

Olivia lăsă capul în jos. Abia atunci observai cât de tare tremura.

— Ai spus că ești contabilă criminalistă, am murmurat. Cine te-a angajat?

Ea îmi întinse ultima foaie din mapă.

În partea de jos era semnătura tatălui meu, Samuel Brooks. Sub ea, o notă datată cu două zile înainte de moartea lui: „Dacă mi se întâmplă ceva, caută-o pe Olivia Carter. Ea are cheia.”

— Tatăl tău m-a contactat cu o săptămână înainte să moară, spuse Olivia. Mi-a trimis copii ale transferurilor și mi-a cerut să urmăresc cine îi fura banii firmei.

— De ce nu mi-ai spus de la început?

— Pentru că oamenii aceștia știau că vei încerca să-i aperi. Și pentru că nu știam dacă poți suporta adevărul.

M-am uitat la Martin.

— Ai furat de la el?

— Firma era în criză, protestă Martin.

— Ai falsificat semnătura mea?

El tăcu.

Derek începu să plângă fără zgomot.

— Eu doar am urmat ordinele.

— Iar videoclipul? întrebă Olivia.

Melissa își ridică brusc capul.

— Ce videoclip?

Olivia își întoarse carnețelul. Pe ultima pagină era notat un număr de fișier.

— Înregistrarea întâlnirii urma să fie trimisă consiliului firmei ca să pară că Ethan își agresează invitații și devine violent când bea. Apoi l-ar fi concediat pentru comportament nepotrivit.

Am privit telefonul lui Derek.

— Ai trimis-o deja?

El nu răspunse.

Telefonul lui Martin vibră. Se uită la ecran, iar fața îi deveni cenușie.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Amanda.

Martin ridică încet privirea.

— Consiliul a primit o copie completă a înregistrării. Nu cea editată.

Înainte să pot respira, telefonul Oliviei sună. Ea ascultă câteva secunde, apoi se ridică.

— Cine era? am întrebat.

— Avocatul meu.

— Ce a spus?

Olivia se uită spre mapa cu numele tatălui meu.

— A spus că există un al doilea testament. Și că omul care l-a ascuns tocmai a ajuns la casa lui Samuel…