PARTEA 4 — Am refuzat să-mi împart prima cu soacra, iar când am rostit ultimul cuvânt, zâmbetul lui Vadim a dispărut

PARTEA 4

…și omul de care el se temea cel mai mult era chiar Mircea, consilierul financiar care îl ajutase să ascundă totul.

La 6:12 dimineața, telefonul lui Vadim a început să sune fără oprire.

O dată.

De două ori.

A treia oară, el a aruncat aparatul pe canapea.

— Nu răspunde, a spus Doina.

— Dacă nu răspund, vine aici.

— Atunci spune-i că ai nevoie de timp.

— Timpul s-a terminat, mamă.

În bucătărie mirosea a cafea arsă. Brelocul de tramvai al lui Maxim atârna încă de mânerul scaunului, iar rotița lipsă se sprijinea de lemnul zgâriat. M-am uitat la el și mi-am amintit cum, cu o zi înainte, copilul meu îmi spusese că tramvaiele merg înainte chiar și când nu sunt întregi.

Eu nu mai eram întreagă.

Dar puteam merge înainte.

La 7:30, Irina a ajuns la apartament cu o geantă de piele și două cafele în pahare de carton.

— Ai dormit?

— Nu.

— Bine. Atunci nu pierdem vremea.

Vadim a apărut în pragul sufrageriei, nepieptănat și cu cămașa șifonată.

— Irina, suntem familie. Nu poți transforma o greșeală într-un dosar penal.

— O semnătură falsificată nu este o greșeală.

— Nu am falsificat-o eu.

— Atunci ancheta va arăta cine a făcut-o.

El a privit spre mine.

— Cătălina, spune-i să plece.

— Nu mai spun nimănui să plece ca să te protejez.

A fost prima dată când am rostit asta fără să-mi tremure vocea.

La 8:05, am mers la bancă. În sala albă, lângă un automat de apă care bâzâia, consiliera a comparat semnătura mea cu actele vechi.

— Diferențele sunt clare, a spus ea. Cererea a fost încărcată ieri la ora 16:48 de pe calculatorul firmei domnului Popa.

Vadim a închis ochii.

— Poate a făcut-o un angajat.

— Atunci angajatul va explica de ce a folosit copia actului dumneavoastră de identitate, a spus Irina.

Doina a izbucnit:

— Nu vă puteți purta cu fiul meu ca și cum ar fi un criminal!

— Nu eu îl port, a răspuns Irina. Actele îl poartă.

La 9:20, Mircea ne-a așteptat în parcarea din spatele băncii. Avea fața umflată de nesomn și ținea o mapă galbenă lipită de coapsă.

— Eu nu am știut că semnătura e falsă, a spus el.

— Dar ai știut că banii nu merg spre Maxim, am răspuns.

Mircea a privit spre Vadim.

— Mi-a spus că soția lui aprobă totul. Mi-a arătat mesajele și copiile actelor.

— Ce mesaje? am întrebat.

A scos telefonul și mi l-a întins. Erau conversații în care Vadim îi scria mamei sale: „Cătălina nu verifică nimic dacă îi spui că este pentru copil.”

Doina a făcut un pas înapoi.

— Era băiatul meu. Încercam să-l ajut.

— M-ați folosit pe mine ca să-l ajutați, am spus.

— Tu ai ținut mereu banii deasupra familiei!

— Nu. I-am ținut deasupra minciunilor.

În aceeași zi, la 11:00, polițiștii au venit la apartament. Nu au ridicat vocea. Nu au avut nevoie. Unul dintre ei a fotografiat agenda mea cu colț de alamă, extrasele și telefonul lui Maxim. Celălalt i-a cerut lui Vadim să-i însoțească pentru declarații.

— Cătălina, te rog, a spus el la ușă. Nu lăsa familia să se destrame.

— Familia s-a destrămat când ai cerut copilului nostru să păstreze secrete.

Doina s-a repezit spre mine.

— O să regreți!

Irina i-a blocat drumul.

— Doamnă, nu o amenințați.

Vadim a plecat fără să mai spună nimic.

În după-amiaza aceea, am ascultat înregistrarea la secție, într-o cameră cu pereți galbeni. Când vocea lui a rostit „o facem să creadă că pierde casa”, l-am văzut privind în jos.

— Asta nu sună ca mine, a murmurat.

— Ba da, a spus anchetatorul. E vocea dumneavoastră și ați spus-o dumneavoastră.

Vadim și-a frecat palmele.

— Nu am vrut să ajungem aici.

— Dar ai vrut să ajungi la banii ei, i-a răspuns Irina.

A fost prima dată când Vadim și-a auzit propriile cuvinte din afara capului său. Și atunci a înțeles că nu mai putea negocia cu imaginea lui de soț bun.

A urmat o lună grea.

Banca a blocat cererea falsă. Datoria lui personală a fost separată de creditul nostru, iar ancheta a stabilit că Vadim folosise banii împrumutați pentru a acoperi pierderi dintr-o afacere făcută împreună cu Mircea. Mircea a primit o pedeapsă cu suspendare după ce a colaborat cu anchetatorii. Doina a fost obligată să restituie banii pe care îi luase de la noi pentru „viitorul lui Maxim”.

Nu m-am bucurat când am primit hotărârea.

Am simțit doar că pot respira.

Vadim a încercat să mă sune din prima săptămână.

— Putem începe din nou, mi-a spus într-o seară.

— Nu.

— Pentru Maxim.

— Tocmai pentru el nu.

Apartamentul a rămas al meu și al copilului. Cu banii mei am achitat partea de credit pe care o stabilisem de la început și am cumpărat o mașină de spălat simplă, care nu mai zdrăngănea la centrifugare. Nu era germană și nu strălucea ca în reclame. Dar era a noastră.

Camera lui Maxim s-a schimbat prima.

Am scos biroul vechi și am pus lângă fereastră o masă mică, din lemn deschis. Pe perete, el a lipit un desen cu un tramvai galben, fără o roată.

— De ce l-ai făcut așa? l-am întrebat.

— Pentru că încă merge, mamă.

Au trecut trei luni.

Ne-am mutat într-un cartier mai liniștit, aproape de școala lui. Diminețile începeau cu pâine prăjită și lapte cald. Eu lucram din nou la birou, dar nu mai dormeam pe tastatură și nu mai lăsam telefonul să-mi conducă viața. În fiecare miercuri îl luam pe Maxim de la antrenamentul de înot, iar el îmi povestea despre colegi în timp ce își storcea prosopul peste podeaua din baie.

Într-o zi de noiembrie, a căzut primul zăpadă.

Maxim a alergat la fereastră și a lipit fruntea de geam.

— Mamă, crezi că tata se gândește la noi?

Am rămas lângă el.

— Probabil.

— Și îi este dor?

Am privit fulgii cum se topeau pe pervaz.

— Dorul nu repară ce ai stricat, puiule.

El a tăcut, apoi mi-a luat mâna.

— Tu nu mai ești speriată?

Am simțit că întrebarea aceea era adevărata judecată a întregii povești.

— Uneori sunt. Dar nu mai sunt singură.

În seara aceea, când ne întorceam de la școală, am găsit un plic sub ușă. Nu era de la bancă și nu purta ștampila poliției. Pe spate, cu scrisul lui Vadim, erau doar patru cuvinte: „Te rog, citește până la capăt.”

L-am deschis în bucătărie, lângă mașina de spălat care funcționa fără să se zguduie. Înăuntru era o scrisoare scurtă și o fotografie veche cu noi trei, făcută la mare, înainte să aflu totul.

„Am pierdut casa, firma și încrederea ta. Mama nu-mi mai răspunde. Maxim nu vrea să mă vadă. Îți cer doar să mă lași să mă întorc.”

Am citit de două ori.

Apoi am pus fotografia într-un sertar și i-am scris un singur răspuns.

„Nu te mai întoarce la viața pe care ai distrus-o. Noi am construit alta.”

Nu am simțit triumf.

Doar liniște.

Seara, Maxim și-a agățat ghiozdanul lângă ușă. Brelocul de tramvai, cu rotița lipsă, se legăna încet de fermoar. L-am desprins de geanta mea și i l-am pus lui.

— Acum e al tău, i-am spus.

— Nu. E al nostru.

Afară, zăpada acoperea urmele vechi de pe trotuar.

Iar tramvaiul mergea înainte.