PARTEA 4 — Am refuzat să-mi vând casa moștenită pentru familia soțului, iar când i-am răspuns calm, el a încetat să mai zâmbească

PARTEA 4

Tata a încremenit lângă mine.

— Declarația mea? a șoptit.

Notarul a continuat, cu vocea încordată:

— Soțul dumneavoastră susține că ați devenit incapabilă să vă administrați bunurile și că tatăl dumneavoastră ar confirma acest lucru.

— Nu am semnat nimic, a spus tata.

— Știu. Tocmai de aceea v-am rugat să veniți. Cererea conține o semnătură care pare copiată.

Am închis telefonul și, pentru câteva secunde, nimeni nu s-a mișcat.

Apoi am simțit că frica se desprinde din mine și se transformă în ceva mai rece.

Hotărâre.

— Sunăm avocatul, am spus.

Damian a dat din cap.

— Am deja unul. Îl cheamă Matei Popescu. A lucrat cu firma noastră în alte litigii și știe cum se documentează fraudele de acest tip.

La ora unsprezece și douăzeci, eram în biroul avocatului, într-o clădire îngustă de lângă tribunal. Pe masă se afla aparatul de înregistrare, iar lângă el, mapa lui Ilia și harta cu drumul desenat în roșu.

Matei a ascultat înregistrarea de două ori.

— Nu îl confruntați singură.

— Nu vreau să-l confrunt. Vreau să se oprească.

— Atunci îi tăiem toate căile. Cerem anularea anunțului, notificăm agenția, blocăm folosirea documentelor false și depunem plângere pentru fals și tentativă de înșelăciune.

Tata s-a aplecat peste masă.

— Și declarația cu semnătura mea?

— O trimitem la expertiză. Nu semnați nimic de acum înainte fără martori.

Telefonul meu a început să sune.

Ilia.

Am răspuns pe difuzor.

— Unde ești? a întrebat el.

— La avocat.

Respirația lui s-a auzit imediat.

— Ai dus problema în afara familiei?

— Tu ai dus documente false la notar.

— Nu sunt false. Am încercat să te protejez.

— De ce ai ascuns despăgubirea pentru drum?

A tăcut.

— Nu știu despre ce vorbești.

Matei mi-a făcut semn să pornesc înregistrarea. Am apăsat butonul, apoi am lăsat telefonul lângă aparat.

Vocea lui Ilia s-a auzit din nou în birou:

„Ksenia va ceda. Îi spui că locul nu valorează nimic…”

La celălalt capăt al firului, Ilia a respirat brusc.

— Ai înregistrat conversația?

— Nu eu am pus aparatul în birou. Tu l-ai pus.

— Nu înțelegi contextul.

— Înțeleg suficient.

— Kiril avea nevoie de ajutor!

Kiril, care stătea pe un scaun lângă fereastră, a ridicat vocea:

— Nu mă mai folosi ca scuză. Ai vrut banii pentru datoriile tale.

— Taci!

— Nu mai tac.

A fost prima dată când fratele lui i s-a opus. Ilia a înjurat și a închis.

La prânz, agentul imobiliar a retras anunțul. Cumpărătorul a cerut returnarea avansului. Ilia nu-l mai putea restitui, pentru că banii fuseseră transferați în trei conturi: unul al lui, unul al unei firme de consultanță și unul al mamei sale.

Seara, când am ajuns în apartament, Ilia mă aștepta în întuneric.

Pe masă era o singură lampă aprinsă. Lumina îi tăia fața în două.

— Ai distrus tot, a spus el.

— Nu. Ai construit totul pe minciună.

— Putem repara.

— Nu mai vreau să repar singură.

— Sunt soțul tău.

— Ai fost omul în care am avut încredere.

A făcut un pas spre mine.

— Dacă depui plângerea, mama poate fi implicată. Kiril își pierde casa. Copilul lui va suferi.

— Consecințele nu sunt răzbunare.

— Te rog.

Cuvântul acela m-a durut mai mult decât amenințările. Pentru prima dată, Ilia nu mai vorbea ca un om sigur pe el. Vorbea ca cineva care își vede planul prăbușindu-se.

— Îți dau până mâine dimineață să retragi plângerea, a spus el.

Matei a apărut în prag. Îl sunasem înainte să intru.

— Nu îi dați nimic, doamnă Ksenia.

Ilia s-a întors spre el.

— Cine te-a chemat?

— Soția dumneavoastră. Și, de acum, nu mai sunt avocatul dumneavoastră.

Ilia a rămas cu gura întredeschisă.

— Nici măcar nu ești avocatul meu.

— Exact. Dar avocatul pe care l-ați consultat ieri m-a sunat înainte să depuneți cererea. A refuzat să vă reprezinte când a văzut actele.

Ilia a făcut un pas înapoi.

A doua zi, la secție, a auzit pentru prima dată propria voce fără să o poată controla. Polițistul a pus înregistrarea de la început până la sfârșit.

„Dacă divorțează, nu pleacă fără nimic…”

Ilia și-a lăsat capul în jos.

— Eu am spus asta, a murmurat.

— Da, a răspuns polițistul. Dumneavoastră.

A urmat expertiza grafoscopică. Semnătura tatălui meu era falsă. Semnătura mea de pe declarație era o imagine copiată dintr-un act vechi. Banii din avans au fost recuperați după ce instanța a pus poprire pe conturile lui Ilia și ale mamei sale.

Nu s-a întâmplat într-o singură zi.

Au fost săptămâni de telefoane, declarații, drumuri și hârtii. Au fost vecini care au confirmat că Kiril intrase în casă cu agentul. Au fost camerele de la benzinăria de lângă șosea, unde Ilia îi întâlnise pe reprezentanții firmei cumpărătoare. Au fost mesaje șterse și apoi recuperate.

Kiril a recunoscut tot.

Nu pentru că devenise brusc curajos, ci pentru că, în sfârșit, înțelesese că tăcerea lui îi ajuta doar fratele.

Mama lui Ilia a venit la mine într-o după-amiază ploioasă.

Ținea o umbrelă ruptă, din care curgeau picături pe gresia holului.

— Te rog, retrage plângerea, a spus.

— Nu pot.

— Suntem familie.

— Ați fost familie când ați venit la mine cu actele pregătite?

A plâns. Eu nu.

Nu pentru că nu-mi păsa, ci pentru că plânsesem deja toate lacrimile în nopțile în care credeam că problema era casa. Problema nu fusese niciodată casa.

Problema fusese că Ilia mă privise ca pe o resursă care trebuia convinsă, speriată sau golită.

În luna următoare, am schimbat yala de la casă. Am păstrat vechiul lacăt într-o cutie, împreună cu aparatul de înregistrare și copia actelor.

În dormitorul nostru, dulapul lui Ilia a rămas gol. Pe peretele de lângă pat se vedea dreptunghiul mai deschis la culoare unde fusese fotografia de la nunta noastră.

Nu am aruncat fotografia.

Am pus-o într-un sertar, cu fața în jos.

Apartamentul era tăcut fără el. La început, tăcerea mă speria. Apoi am început să o aud ca pe o formă de libertate.

Au trecut trei luni.

M-am mutat într-un birou mic de la marginea orașului și am început să lucrez pentru o firmă care se ocupa de administrarea proprietăților. În fiecare dimineață îmi făceam cafeaua la șase și jumătate, udam busuiocul de pe balcon și plecam înainte ca traficul să se blocheze.

Tata venea la casă în fiecare sâmbătă.

Am reparat gardul. Am curățat fântâna. Am plantat doi meri tineri lângă foișor.

Într-o duminică, fiica lui Kiril, Mara, a venit cu noi. Avea șapte ani și purta cizme galbene, deși afară era soare.

— Tu ai locuit aici când erai mică? m-a întrebat.

— Nu. Bunicul meu a locuit aici.

— Și de ce ai păstrat casa?

M-am uitat la ferestrele mici, la scândurile care prinseseră culoarea mierii.

— Pentru că unele locuri țin minte cine ai fost.

Mara mi-a întins un desen. Era casa, cu un acoperiș prea mare, trei meri și o pasăre de lemn desenată deasupra porții.

— Am făcut-o pentru tine.

Am pus desenul pe frigider, lângă o fotografie cu tata.

În aceeași seară, am primit un mesaj de la Ilia.

„Am plătit pentru greșelile mele. Putem vorbi? Mi-e dor de tine. Îți promit că nu mai vreau nimic.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns:

„Îți doresc să-ți găsești liniștea. Eu mi-am găsit-o deja. Nu mă întorc.”

Am șters conversația.

Nu am simțit triumf.

Doar pace.

În prima dimineață de iarnă, am mers singură la casă. Ningea încet, iar gardul proaspăt reparat se acoperea cu o dungă albă. Am descuiat poarta cu cheia nouă și am intrat în curte.

În buzunar aveam rândunica de lemn a bunicului. Lemnul era zgâriat, iar aripa stângă se tocise de la anii în care o strânsesem în palmă ori de câte ori îmi fusese teamă.

Am prins-o de cheia nouă.

Apoi am închis poarta în urma mea.

Casa nu mai era o miză.

Era din nou acasă.