PARTEA 4

Iar sub mesaj era fotografia ecografiei mele, făcută dintr-un dosar pe care nu-l văzusem niciodată.

Radu a luat telefonul din mâna mea.

— Nu mergi nicăieri singură.

— Dacă au acces la dosarul clinicii?

— Atunci mergem cu poliția.

La ora șase fără zece, am ajuns la clinica veche împreună cu Radu și cu doi polițiști. Clădirea era aproape goală. Pe coridor, un neon trosnea la fiecare câteva secunde.

Andrei ne aștepta lângă recepție.

Avea cămașa mototolită, iar mapa neagră era strânsă sub braț.

— Ai adus avocatul, a spus el.

— Tu ai adus frica, am răspuns.

— Oksana, nu înțelegi cât de rău poate ieși dacă te încăpățânezi.

— Înțeleg foarte bine. Ai furat bani, ai falsificat semnături și ai încercat să-mi controlezi sarcina.

El a privit spre polițiști.

— Asta e o ceartă de familie.

— Nu, a spus Radu. Este o anchetă penală.

Andrei a deschis mapa. Din ea a scos o declarație și a întins-o spre mine.

— Semnează că renunți la pretențiile asupra firmei. După aceea, îți plătesc tot ce ai nevoie pentru copil.

Am râs încet. Nu pentru că era ceva amuzant, ci pentru că, în sfârșit, auzeam limpede absurditatea.

— Încă mai crezi că pot fi cumpărată cu banii mei?

Pentru prima dată, nu a avut răspuns.

Radu a pus pe masă transcrierea înregistrării.

— Andrei Pop, ești informat că documentele și înregistrarea vor fi înaintate procurorului. Ai dreptul la avocat.

— Nu mă puteți aresta pentru o discuție.

— Nu pentru o discuție, a spus unul dintre polițiști. Pentru semnături falsificate, transferuri frauduloase și presiuni asupra unei persoane însărcinate.

Când i-au pus cătușele, Andrei s-a uitat la mine.

— Oksana, spune-le să se oprească.

M-am uitat la broșa în formă de rândunică. Ochisorul de chihlimbar strălucea sub neon.

— Nu mai pot opri eu consecințele alegerilor tale.

Ilia a apărut la ușă cu câteva minute înainte ca polițiștii să-l scoată. Nu știam cine îl chemase. Poate Radu. Poate conștiința lui.

CITEȘTE ȘI: Părinții mei m-au lăsat cu fiul meu de șase ani pe un drum pustiu, în toiul nopții, dar o cameră de supraveghere și un mesaj ascuns au scos la iveală motivul pentru care voiau să ne facă să dispărem

— Mamă…

Andrei s-a întors spre el.

— Spune-i că totul a fost pentru tine.

Ilia a rămas nemișcat.

— Ai spus că nu o să pățească nimic.

— Ilia, taci.

— Ai spus că doar semnează. Ai spus că firma va fi a noastră.

Vocea lui s-a frânt la ultimul cuvânt.

Polițistul l-a escortat pe Andrei afară, iar în hol a rămas doar ecoul pașilor lui.

A doua zi, în biroul lui Radu, am ascultat înregistrarea împreună cu Ilia. Vocea lui s-a auzit din nou, clară, fără niciun loc unde să se ascundă.

„Mama ta nu trebuie să rămână cu nimic care să ne încurce.”

Ilia și-a acoperit fața.

— Eu am spus asta?

— Da.

— Nu-mi amintesc să fi sunat așa.

— Așa ai sunat.

A început să plângă. Nu l-am îmbrățișat imediat. Aveam nevoie de câteva secunde în care să nu mai fiu femeia care repară totul pentru ceilalți.

Apoi m-am ridicat și l-am strâns la piept.

— Te iubesc, dar nu voi șterge ce ai făcut.

— Am crezut că pierd totul.

— Ai crezut că pierzi bani. Eu eram cea pe care ai fi putut s-o pierzi.

În săptămânile următoare, transferurile au fost blocate, iar firma a fost pusă sub administrare provizorie. Victor a predat toate registrele. Daria, femeia salvată în telefonul lui Andrei, s-a dovedit a fi directoarea firmei paravan. A recunoscut că primise bani pentru a pregăti actele.

Andrei a încercat să-și schimbe avocatul, apoi să mă convingă că totul fusese o neînțelegere.

— Am fost speriat, mi-a spus la prima audiere.

— Și eu am fost speriată. Diferența este că eu nu am încercat să-mi distrug familia ca să-mi protejez frica.

A fost trimis în judecată. Ilia a depus mărturie. Nu l-am privit în acea zi, fiindcă nu voiam ca alegerea lui să devină încă o povară pe umerii mei.

Câteva luni mai târziu, am născut o fetiță sănătoasă, pe care am numit-o Mara. Când am auzit primul ei plâns, am închis ochii și am simțit că în sfârșit respir după un an întreg.

CITEȘTE ȘI: Mama m-a umilit la aniversarea bunicii, iar șase ore mai târziu fratele meu a încetat brusc să mai râdă

Am vândut casa veche și m-am mutat într-un apartament luminos, aproape de parc. Am păstrat o cameră pentru Ilia, dar nu i-am mai promis lucruri ca să-l țin aproape. A început facultatea cu o bursă și cu un loc de muncă la sfârșit de săptămână.

Într-o duminică de noiembrie, Mara a venit cu un desen mototolit în mână.

— Mami, uite familia noastră.

Eram patru oameni sub un soare uriaș: eu, Ilia, Mara și bunicul. Andrei nu apărea în desen. Nu i-am cerut explicații.

— De ce pasărea nu are ochi? am întrebat, privind rândunica desenată într-un colț.

— Are, a spus Mara. E aici. Doar că e mic.

Am zâmbit.

După încă două luni, a venit ultimul mesaj de la Andrei. Era scurt.

„Am ieșit. Vreau să vorbim. Pentru familie.”

Am privit ecranul mult timp. Apoi am răspuns.

„Familia mea este aici. Îți doresc să-ți asumi viața pe care ai ales-o, dar eu nu mă mai întorc.”

Am șters conversația.

Nu am simțit triumf. Doar liniște.