Am vărsat două găleți peste câinele șefului mafiei, iar când am vrut să plec, el a încetat să zâmbească

În clipa în care două găleți de apă cu săpun s-au răsturnat peste câinele negru al celui mai temut om din oraș, toți servitorii au încetat să respire.

Eu am rămas întinsă pe piatra înghețată din curtea de serviciu, cu genunchiul lovit și cu mopul prins sub cot. Apa curgea de pe animal ca o ploaie murdară. Bruno, un câine uriaș, cu trupul cât un vițel și ochii întunecați, mă privea fără să clipească.

Apoi a mârâit.

Sunetul mi-a vibrat în palme.

— Îmi pare rău, am șoptit. N-am vrut să te ud.

— Îndepărtează-te de câinele meu.

Vocea venise din arcada de piatră. Matteo Moretti stătea acolo, într-un palton negru, cu zăpada topindu-se în părul lui și doi oameni înarmați în spate. Nu ridicase tonul. Nu avea nevoie.

În casa aceea, încăperile deveneau tăcute înainte ca el să intre.

M-am sprijinit într-o mână și am încercat să mă ridic. Pantoful ud mi-a alunecat din nou. Bruno și-a încordat trupul, iar eu am auzit pe cineva inspirând speriat.

— Am spus să te îndepărtezi, Clara.

Era prima dată când îmi rostea numele.

— Încerc, domnule Moretti.

— Poate câinele va termina ce a început tava de ieri, a murmurat Bianca Russo, femeia elegantă care venise la micul dejun în haină albă și pantofi cu tocuri subțiri.

Nimeni n-a râs. Matteo s-a uitat spre ea, iar zâmbetul ei a dispărut imediat.

M-am ridicat cu greu. Bruno nu s-a apropiat, dar nici nu s-a retras. Blana îi era lipită de trup, iar piciorul stâng din spate îi tremura la fiecare schimbare de greutate.

Am observat și altceva. De fiecare dată când catarama lesei metalice făcea un zgomot scurt, urechile câinelui se lipeau de cap.

— Nu e furios pentru că l-am udat, am spus.

Matteo și-a îngustat ochii.

— Ai ajuns la concluzia asta în timp ce zăceai pe jos?

— Am avut o perspectivă bună.

Bianca a scos un râs scurt. De data aceasta, un grădinar a lăsat grebla din mână.

— Bruno nu se teme de apă, a spus îngrijitorul.

— Poate că nu se teme de apă. Poate se teme de ce se întâmplă după aceea.

Am privit spre aripa de vest, unde curățasem în ziua precedentă baia pentru animale. Podeaua era lucioasă, furtunul trosnea când pornea, iar pe perete rămăseseră cârlige groase de metal.

— Ultimul îngrijitor a avut nevoie de operație, a spus Matteo.

— Pentru că a încercat să-l tragă într-o cadă metalică.

— De unde știi?

— Doctorul Hail vorbea despre șoldul lui la bucătărie. Eu am auzit.

Matteo a făcut un pas. Bruno a tresărit, dar nu și-a arătat dinții. Din buzunarul șorțului meu a căzut un pieptene vechi de aramă, cu trei dinți îndoiți. Îl purtam mereu de când îl primisem de la tatăl meu, care îngrijise cai înainte să moară.

Câinele și-a coborât privirea spre el.

Am ridicat pieptenele încet.

— Are nevoie să fie uscat. Și nu cu lesa aceea.

— Nu este problema ta, a răspuns Matteo.

— Eu l-am făcut ud. Lăsați-mă să repar.

Pentru câteva secunde, nimeni nu s-a mișcat. Apoi Matteo s-a uitat la Bruno, la piciorul lui tremurând și la pieptenele din mâna mea.

— Ai zece minute, a spus.

Bianca a pășit înainte.

— Nu puteți lăsa o servitoare neîndemânatică să atingă animalul dumneavoastră.

Matteo nu și-a întors capul spre ea.

— Am spus zece minute.

Am întins mâna către Bruno. El a mirosit pieptenele, apoi mi-a atins degetele cu nasul rece.

În acel moment, ușa grajdului s-a deschis brusc, iar un bărbat cu fața albă a intrat alergând, ținând o mapă prinsă la piept. Matteo s-a întors spre el. Bărbatul a ridicat mâna către închizătoare și a spus:

— Domnule Moretti, trebuie să vedeți ce am găsit în dosarul lui Bruno…

PARTEA 2

— Domnule Moretti, trebuie să vedeți ce am găsit în dosarul lui Bruno…

Bărbatul s-a oprit cu degetele pe închizătoare. Îl știam. Se numea Luca Ferri și se ocupa de actele domeniului. Nu-l văzusem niciodată alergând, iar în clipa aceea respira atât de greu încât mapa îi tremura în mâini.

Matteo i-a făcut semn să intre în birou.

— Nu aici.

— Dar câinele trebuie să fie prezent, a spus Luca.

Privirea lui a alunecat spre Bruno, apoi spre mine.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Câinele se lipise de piciorul meu, deși îl cunoștea pe Luca de ani întregi.

— Clara, du-l în camera caldă, a spus Matteo.

— Acolo nu intră decât dacă ușa rămâne deschisă.

— Fă cum ți-am spus.

— Dacă îl forțez, o să se zbată. Șoldul lui nu suportă asta.

Matteo s-a apropiat până când am simțit mirosul slab de fum și lemn ud din paltonul lui.

— Ai tendința să contrazici oamenii care îți pot distruge viața?

— Doar când cred că au de gând să rănească un animal.

Pentru prima dată, ochii lui au tresărit. Nu de furie. De surprindere.

Am mers spre camera de toaletaj cu Bruno lângă mine. Am lăsat ușa larg deschisă și am aprins soba mică. Câinele a rămas în prag, tremurând. Mi-am scos eșarfa subțire de la gât și am întins-o pe podea, departe de apă.

— Nu te ating până nu vii singur, i-am spus.

— Vorbești cu el ca și cum ar înțelege, a zis Matteo din spatele meu.

— Înțelege mai mult decât oamenii care râd când le este frică.

Bruno a pășit pe eșarfă. Țesătura mirosea a lavandă și a fum de sobă, iar eu o purtam de la prima mea zi la domeniu. Câinele și-a așezat botul peste genunchiul meu.

Am început să-l usuc cu prosoape. Fiecare atingere era lentă. Când am ajuns la șold, animalul a tresărit și a scos un geamăt înăbușit.

— Are o rană veche, am spus.

— Doctorul spune că este artrită.

— Doctorul vede ce i se arată.

Matteo s-a întors spre Luca.

— Vorbește.

Luca a deschis mapa. Înăuntru se vedea o fotografie prinsă cu o agrafă: Bruno, mult mai tânăr, într-un țarc îngust. Pe gât avea aceeași zgardă, dar în spatele lui se vedea o ușă cu un număr pictat.

— Dosarul oficial spune că a fost cumpărat de la un crescător din nord, acum cinci ani. Dar am găsit o factură veche. A fost adus dintr-un depozit de transport, nu de la crescător.

— Și ce înseamnă asta?

— Că cineva a schimbat originea câinelui. Și data operației la șold.

Matteo a privit fotografia fără să clipească.

Bianca apăruse în ușă. Avea mănuși albe și ținea telefonul aproape de piept.

— Poate că Luca a răscolit documente vechi doar ca să creeze panică.

— Atunci de ce ai venit atât de repede? am întrebat.

Ea m-a privit ca pe o pată pe covor.

— Tu să taci.

Bruno a mârâit. Bianca a făcut un pas înapoi.

În acel moment, telefonul lui Matteo a vibrat. S-a uitat la ecran, iar fața i s-a întunecat.

— Cine este? am întrebat fără să vreau.

— Clinica veterinară.

A răspuns. Nu a spus nimic timp de câteva secunde, doar a ascultat. Apoi a închis.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat Luca.

Matteo s-a uitat la mine.

— Doctorul Hail a fost găsit inconștient în parcarea clinicii. Iar cineva a furat dosarul original al lui Bruno.

Mi-au amorțit degetele pe blana udă.

— Atunci cineva nu vrea doar să ascundă trecutul câinelui.

— Ce vrei să spui?

Am privit fotografia. În colțul ei se vedea o pată albă, ca o urmă de vopsea. O recunoșteam. O văzusem cu o zi înainte pe ușa pivniței domeniului.

— Locul din fotografie este aici, am spus.

Matteo a venit imediat lângă mine.

— De unde știi?

— Pentru că am găsit aceeași urmă pe podeaua pivniței. Și pentru că, în noaptea când am început să lucrez aici, am auzit câinele lătrând din spatele unui zid.

Luca a albit.

— Nu există niciun spațiu închis în pivniță.

— Ba există, am spus. Ușa este ascunsă în spatele raftului cu borcane.

Matteo mi-a prins încheietura.

Atingerea lui era fermă, dar nu brutală.

— Arată-mi.

Am pornit spre pivniță, cu Bruno după noi. În timp ce coboram treptele, am observat ceva prins între dinții pieptenelui meu de aramă: o fâșie minusculă de hârtie, udă și pătată cu aceeași vopsea albă.

Am desfăcut-o cu unghia.

Pe ea era scris un singur rând, iar când Matteo l-a citit peste umărul meu, a lăsat mâna de pe încheietura mea…

PARTEA 3

Pe ea era scris un singur rând, iar când Matteo l-a citit peste umărul meu, a lăsat mâna de pe încheietura mea.

„Nu câinele este martorul. Câinele este cheia.”

În pivniță mirosea a mere uscate, praf și ulei de lampă. Luca ținea lanterna deasupra raftului, iar Bianca rămăsese în capătul scărilor, cu fața lipsită de culoare.

— Dă-l la o parte, a spus Matteo.

— Nu putem face asta fără să știm ce este în spate, a protestat Luca.

— Tocmai de aceea îl dăm la o parte.

Am împins împreună raftul. Lemnul a scârțâit, iar în zid s-a deschis o ușă îngustă. În spatele ei era o încăpere fără ferestre. Pe un scaun se afla o cutie metalică, iar lângă ea, o cameră de supraveghere scoasă din perete.

Bruno a intrat primul.

S-a oprit lângă cutie și a început să schelălăie încet.

Matteo a ridicat capacul. Înăuntru se aflau un carnet, trei fotografii și un mic dispozitiv de înregistrare. Am recunoscut imediat zgarda veche dintr-una dintre fotografii. Pe plăcuța ei era gravat numele Bruno și un număr de inventar.

Luca a răsfoit carnetul.

— Acestea sunt plăți. Date, sume, inițiale.

— Ale cui? a întrebat Matteo.

Luca a întors pagina. Pe ultima filă era o semnătură.

— A lui Victor Moretti.

Tatăl lui Matteo.

Bianca a coborât două trepte.

— Nu înseamnă nimic. Victor a murit acum trei ani.

— Înseamnă că Bruno nu a fost cumpărat de Matteo, am spus. A fost folosit pentru transporturi și apoi ținut aici ca să nu poată fi urmărit.

Matteo a luat dispozitivul de înregistrare. Luca a găsit baterii într-un sertar și l-a pornit.

Din difuzor s-a auzit o voce bătrână, răgușită.

— Dacă acest câine ajunge la Matteo, tot ce am ascuns se poate întoarce împotriva noastră. Nu-l lăsați să fie examinat. Nu-l lăsați să fie apropiat de nimeni care a lucrat la adăpostul din strada Văii.

Am simțit că sângele îmi fuge din obraji.

— Adăpostul din strada Văii, am șoptit. Acolo am lucrat eu înainte să vin aici.

Înregistrarea a continuat.

— Fata cu pieptenele de aramă își va aminti. Tatăl ei a văzut camionul. Dacă apare, cumpărați-i tăcerea sau faceți-o să dispară.

Am scăpat pieptenele pe podea.

Tatăl meu murise într-un accident cu camionul cu șapte ani înainte. Până atunci crezusem că fusese doar un șofer obosit care adormise la volan.

Matteo m-a privit.

— Tu ai fost fata.

— Nu știu despre ce vorbește.

— Ba știi, a spus Bianca. Îți amintești noaptea aceea.

M-am întors spre ea.

— De unde știi?

Bianca a zâmbit, dar buzele îi tremurau.

— Pentru că eu am fost acolo când tatăl tău a văzut prea multe.

Matteo s-a întors spre ea cu o lentoare care a făcut aerul să pară mai rece.

— Ce ai spus?

— Tatăl tău m-a angajat să supraveghez adăpostul. Eu am modificat dosarul câinelui. Eu am trimis clinica după o pistă falsă. Dar nu am ucis pe nimeni.

Luca a închis carnetul.

— Ai trimis oameni după Clara în prima ei noapte aici. Am văzut înregistrările de la poartă.

Matteo a făcut un pas spre Bianca.

— De ce ai adus-o aici?

— Pentru că trebuia să o țin aproape. Să aflu dacă își amintește. Și pentru că tu nu ai fi suspectat niciodată o femeie pe care o cunoști de ani de zile.

În clipa aceea, telefonul lui Luca a sunat. A răspuns, ascultând cu sprâncenele ridicate.

— Poliția a găsit mașina care l-a atacat pe doctorul Hail. În portbagaj este un dosar cu numele lui Clara.

Matteo s-a apropiat de mine.

— De acum înainte nu mai pleci nicăieri singură.

— Nu-mi puteți porunci.

— Nu îți poruncesc. Îți spun că, dacă ieși din domeniu, oamenii care au încercat să-ți omoare tatăl vor ști că ți-ai amintit.

Bruno s-a lipit de piciorul meu. Afară, un motor a pornit în întuneric.

Apoi telefonul lui Matteo a vibrat din nou. De data aceasta, apelul venea de la numărul tatălui său mort de trei ani…