PARTEA 4 — Soțul meu m-a ascuns la gala companiei, dar când patronul mi-a văzut pandantivul, zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

…Nicolae a răspuns fără să-și ia privirea de la Andrei.

— Unde este acum?

A ascultat câteva secunde.

— Vin imediat.

Andrei a încercat să treacă pe lângă noi, dar Cătălina s-a ridicat și a blocat ușa.

— Nu pleci.

— Nu mă puteți ține aici.

— Nu te ține nimeni, a spus Nicolae. Doar ți se cere să rămâi până sosesc oamenii care vor să-ți pună întrebări.

Telefonul lui Andrei a început să vibreze neîncetat. Directorul financiar. Secretara lui. Doi membri ai consiliului. Apoi avocatul companiei.

El nu răspundea.

Radu Munteanu și-a închis mapa cu o grijă aproape obosită.

— Andrei, trebuie să-ți spun ceva înainte să ajungem la secție.

— Nu merg nicăieri.

— Nu mai sunt avocatul tău.

Andrei l-a privit ca și cum tocmai îl lovise.

— M-ai abandonat?

— Nu. Am refuzat să mint pentru tine.

În acea clipă, am înțeles că nu pierduse doar promovarea. Pierduse controlul asupra poveștii pe care o construise despre noi.

La prânz, compania a trimis o echipă de securitate în apartamentul nostru. Eu m-am întors acasă cu Cătălina să-mi iau lucrurile. Apartamentul mirosea a cafea arsă și a parfumul lui Andrei, amestecate într-un aer greu.

În dormitor, el deschisese toate sertarele.

— Ce cauți? am întrebat.

— Documentele mele.

— Sau procura mea?

S-a întors spre mine.

— Dacă dispar actele, nu mai există dovadă.

Cătălina a scos telefonul.

— Spune din nou asta.

Andrei a încremenit.

— Nu înregistrați nimic.

— Nu eu te-am înregistrat. Camerele din biroul tău au făcut-o.

În acea seară, la sediul companiei, anchetatorii au proiectat imaginile din sala de ședințe. Era ora unu și treisprezece dimineața, cu trei săptămâni înainte de gală. Andrei stătea singur la birou, apăsa pe o ștampilă și introducea în dosar procura cu semnătura mea.

Apoi vorbea la telefon.

— Dacă proiectul e aprobat, banii trec prin firma lui Victor. Elena va răspunde dacă apare vreo problemă.

Mi-am auzit soțul și am simțit ceva mai cumplit decât furia: rușinea de a fi apărat un om care mă alesese drept scut.

— Nu am știut, am spus.

— Știm, mi-a răspuns anchetatoarea. Tocmai de aceea există martori, înregistrări și expertiza grafoscopică.

A doua zi, paznicul din noaptea incendiului a venit la sediu. Îl chema Petru Dima și mergea cu un baston simplu, din lemn de alun. Avea mâinile tremurânde.

— Am primit bani ca să spun că fetița murise, a mărturisit el. Banii mi i-a dat Victor Ștefan, contabilul fabricii. Dar el nu a făcut totul singur.

L-a privit pe Andrei.

— Fiul lui era acolo în noaptea aceea. Avea douăzeci și șase de ani.

Andrei a făcut un pas înapoi.

— Tatăl meu a murit acum zece ani.

— Dar ți-a lăsat caietele, a spus Petru. Și tu le-ai găsit.

A urmat tăcerea.

Anchetatorii au percheziționat casa tatălui lui Andrei. Într-o cutie de tablă au găsit registrele fabricii, chitanțele plăților și o fotografie cu Maria ținându-mă de mână în piață. Pe spatele fotografiei era scris: „Copilul trăiește. Nu trebuie să ajungă la Romanenko.”

Andrei știa.

Nu aflase în seara galei. Aflase cu luni înainte, când verificase dosarele vechi pentru a obține un contract al companiei. Recunoscuse pandantivul, dar nu-mi spusese nimic. Mă ținuse aproape pentru accesul la economiile mele și pentru semnătura de care avea nevoie.

Când anchetatoarea i-a pus în față înregistrarea, Andrei a cerut să plece.

— Ascultă-ți vocea, i-a spus ea.

Din difuzor s-a auzit din nou:

— Elena va răspunde dacă apare vreo problemă.

Andrei a închis ochii.

Pentru prima dată, și-a auzit cruzimea din afara propriului cap.

— Eu am spus asta? a întrebat.

— Tu ai spus-o, am răspuns.

— Nu voiam să ajungem aici.

— Ai ajuns aici de fiecare dată când ai ales să mă folosești.

Procesul a început patru luni mai târziu. Nu am stat în primul rând ca să-l văd pedepsit. Am mers pentru că numele meu fusese pus pe documente și voiam să-l scot de acolo.

Expertiza a dovedit că semnătura fusese copiată. Banii au fost urmăriți până la firma vărului său. Registrele lui Victor au confirmat mușamalizarea incendiului, iar mărturia lui Petru a închis ultimul gol din poveste.

Andrei a primit o condamnare pentru fraudă și fals, iar compania l-a concediat fără drept de revenire. Nu am simțit bucurie când a fost dus din sala de judecată. Am simțit doar că, după mult timp, respiram fără să-mi cer voie.

În ziua în care mi-am golit apartamentul, am lăsat pe noptieră o fotografie veche cu mine și Maria. Nu pentru Andrei. Pentru mine.

Camera noastră a rămas goală.

Pe podea, lângă pat, am găsit un fir mic desprins din tivul rochiei bleumarin. L-am ridicat și l-am pus în cutia pandantivului. Cusătura aceea fusese făcută de mâna mea, într-o dimineață în care încă încercam să fiu suficientă pentru un om care nu mă vedea.

Nu mai aveam nevoie să fiu suficientă.

Șase luni mai târziu, locuiam într-un apartament luminos din Brașov, aproape de parc. Nicolae își recuperase nepotica pierdută, iar eu îmi recuperam viața câte puțin, fără zgomot.

Diminețile lucram la fundația familiei Romanenko, unde organizam burse pentru copii rămași fără părinți. Cătălina venea de două ori pe săptămână cu plăcinte și îmi povestea lucruri despre Irina pe care nu le știam.

Într-o sâmbătă, Nicolae m-a găsit la masa din sufragerie, reparând o păpușă a fiicei vecinei.

— Ai mâinile Mariei, mi-a spus.

— Ea repara orice.

— Și tu?

— Învăț.

În acea iarnă, primul zăpadă s-a așezat pe balustradă. Fetița vecinei mi-a desenat o casă cu două ferestre, trei oameni și un soare întreg deasupra acoperișului.

— Acesta ești tu, mi-a spus. Ai găsit cealaltă jumătate.

Am zâmbit și am pus desenul lângă fotografia Mariei.

Într-o seară de februarie, am primit un mesaj de la Andrei, transmis prin avocatul lui.

„Vreau să vorbim. Îmi pare rău. Putem repara căsnicia.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns:

„Nu mai există o căsnicie la care să te întorci. Îți doresc să înveți să trăiești cu adevărul, dar nu voi mai trăi eu în locul tău.”

Am închis telefonul.

Nu l-am blocat din furie. L-am blocat pentru liniște.

În seara aceea, am scos pandantivul din cutie. Cele două jumătăți erau unite, iar lumina lămpii se reflecta în zgârietura mică, în formă de frunză.

L-am prins la gât și am ieșit pe balcon.

În curte, zăpada acoperea urmele pașilor vechi.

Soarele nu se mai simțea rupt.

Iar eu nu mai eram ascunsă nicăieri.