Soțul meu a anunțat că pleacă la altă femeie, dar când i-am cerut să-și ia doar lucrurile lui, a amuțit

— Plec la o altă femeie — a spus Andrei, iar eu i-am cerut să ia cu el numai lucrurile cumpărate de el.

A rămas în mijlocul sufrageriei cu expresia unui actor care urcase pe scenă pentru monologul vieții lui și primise, în loc de lacrimi și țipete, o observație administrativă.

Televizorul nou arunca o lumină caldă pe peretele alb. Sacoul lui era aruncat peste spătarul canapelei, iar pe măsuța de sticlă se răcea ceaiul cu scorțișoară pe care îl pregătisem înainte să-mi spună că își începea o viață nouă.

Din camera Soniei se auzea foșnet de pagini. Nepoata mea se prefăcea că învață, dar știam că ascultă fiecare cuvânt.

— Nici măcar nu mă întrebi cine este? — zâmbi Andrei, încercând să pară stăpân pe situație.

— Nu.

— Nu te interesează de ce plec?

— Mă interesează altceva.

Am ridicat privirea spre el.

— Cu ce pleci?

A clipit de două ori. Nu se așteptase la asta.

Apartamentul din jurul nostru arăta exact așa cum îl construisem și îl ordonasem eu în zece ani. Canapeaua în culoarea nisipului fusese cumpărată cu reducerea mea de angajat. Dulapul înalt din hol fusese făcut la comandă, după măsurătorile mele. Bucătăria cu uși mate o alesem într-o sâmbătă ploioasă, în timp ce Andrei stătuse douăzeci de minute în showroom și repetase apoi tuturor invitaților că fusese ideea lui.

În dormitor era un pat cu saltea ortopedică, nu patul scârțâitor pe care dormiserăm în primii ani. Pe logie aveam rafturi cu dosare, cutii și lucruri de sezon. Tot ce vedea acum își purtase el ca pe o parte din propria biografie.

Era ușor să trăiești în ordinea creată de altcineva și să o prezinți drept dovada propriei măreții.

— Vrei să mă umilești? — a șuierat.

— Nu. Nu vreau să existe confuzii. Pleci, așa că iei ce îți aparține.

— Totul din casa asta este al nostru.

— Atunci începem cu apartamentul.

Zâmbetul lui ironic s-a subțiat.

— Nu începe cu jocurile tale contabile. Nu ești la serviciu.

— Păcat. Acolo măcar înțelegi că cifrele mint mai rar decât oamenii.

Andrei a smuls sacoul de pe canapea, apoi l-a aruncat înapoi și s-a așezat. O secundă mai târziu s-a ridicat din nou. Își mișca nervos umerii, ca și cum aștepta reacția adevărată: implorări, plâns, poate chiar să mă agăț de mâneca lui.

Avea nevoie de un spectacol în care să plece ca un erou.

— Ecaterina, nu te preface că ești deasupra tuturor — a spus. — Fără mine, n-ai fi avut viața asta.

Din camera Soniei s-a oprit foșnetul paginilor.

Am auzit un sertar deschizându-se și apoi pași mărunți pe parchet.

Andrei s-a întors spre hol.

— Copila aia nu are ce căuta în discuția noastră.

— Sonia locuiește aici și nu va pleca nicăieri.

— Exact. Pentru că eu am plătit să aibă un acoperiș.

Mi-am strâns degetele în jurul ceștii. Porțelanul fierbinte îmi apăsa palma, dar durerea aceea mică mă ținea lucidă.

Sonia a apărut în prag, cu manualul lipit de piept. Avea șaptesprezece ani și purta broșa rotundă a mamei ei, prinsă de gulerul uniformei, o mică stea de alamă zgâriată pe margine. O ținea aproape în fiecare zi de când venise la mine.

— Nu vorbi așa cu mătușa — a spus ea încet.

Andrei a râs fără veselie.

— Vezi? Asta primesc după zece ani. Judecată de la o fată care nici măcar nu este copilul meu.

Sonia a coborât ochii, iar eu am simțit vechea furie ridicându-se în piept. Nu pentru mine. Pentru toate serile în care el o făcuse să creadă că ocupa locul altcuiva.

— Du-te în cameră — i-am spus.

— Dar, mătușă…

— Te rog.

A plecat, iar broșa ei a atins ușor tocul ușii. Sunetul acela metalic, aproape imperceptibil, mi-a rămas în minte.

Andrei și-a luat telefonul de pe masă.

— Bine. Vrei listă? Facem listă. Televizorul îl iau. Mașina o iau. Frigiderul îl iau. Și jumătate din mobilier.

— Televizorul a fost plătit din bonusul meu.

— Nu poți dovedi.

Am deschis laptopul de pe masă și am întors ecranul spre el. Nu i-am arătat nimic. Doar l-am lăsat să vadă că eram pregătită.

Pentru prima dată în seara aceea, Andrei n-a mai zâmbit.

A făcut un pas spre biroul meu, unde se afla o mapă subțire, legată cu o panglică roșie de hârtie. Mâna lui s-a întins spre ea…

PARTEA 2

Mâna lui s-a întins spre mapă, dar am prins-o înainte ca degetele să atingă panglica.

— Nu pune mâna pe lucrurile mele.

— Lucrurile tale? — a întrebat Andrei, cu voce joasă. — În apartamentul nostru?

— În apartamentul în care ai locuit. Nu în biroul meu.

Era ora nouă și douăzeci de minute. Lumina din bucătărie pâlpâia de fiecare dată când pornea frigiderul, iar broșa Soniei, lăsată pe hol după ce intrase în cameră, strălucea lângă plinta albă ca un ochi mic și vigilent.

Andrei s-a apropiat atât de mult, încât am simțit mirosul mentolat al pastei lui de dinți.

— Ce ai acolo?

— Documente.

— Despre ce?

— Despre lucruri pe care le-ai uitat.

A râs scurt.

— Ai început să mă ameninți?

— Nu. Îți răspund.

În acel moment a sunat interfonul. Sunetul ascuțit a tăiat sufrageria în două. Sonia a ieșit din nou din cameră, iar Andrei a tresărit.

— Cine este? — a întrebat el.

— Nu știu.

Am apăsat butonul.

— Doamna Ecaterina? Sunt doamna Ionescu, de la asociație. Îmi pare rău că vin la ora asta, dar trebuie să vă las ceva.

Andrei și-a încrucișat brațele.

— Spune-i să urce.

— Nu ți-am cerut părerea.

Am deschis ușa. Doamna Ionescu a urcat cu un dosar mare sub braț și cu o umbrelă udă, din care picura apă pe gresia holului.

— Am găsit în arhivă copiile după actele de acum zece ani — mi-a spus ea. — Știu că mi-ai cerut să verific, dar n-am vrut să discutăm la telefon.

Andrei a făcut un pas înainte.

— Ce acte?

Femeia a privit de la el la mine.

— Poate ar fi mai bine să vorbim în particular.

— Nu există nimic particular în casa mea — a răspuns Andrei.

Vocea lui a devenit mai tare. Sonia s-a lipit de peretele holului, iar eu am observat că broșa mamei ei se prinsese într-un fir al uniformei. M-am dus să o desprind, dar mâinile îmi tremurau.

— Andrei, pleacă acum — i-am spus.

— Nu plec nicăieri până nu văd ce ascunzi.

— Nu ascund nimic. Păstrez.

Doamna Ionescu a așezat dosarul pe măsuță. Marginile lui erau umflate de umezeală, iar pe copertă se vedea ștampila asociației. Andrei s-a aplecat imediat, dar am pus palma peste capac.

— Mâine dimineață mergem la notar — am spus.

— La notar? Pentru ce?

— Pentru că ai spus că pleci.

— Și dacă plec, ce?

— Atunci va trebui să explici unde ai dus banii din contul comun.

Tăcerea a fost atât de bruscă, încât am auzit apa picurând din umbrela doamnei Ionescu.

Andrei s-a uitat la mine ca la o străină.

— Ce bani?

— Cei șaptezeci și patru de mii de lei transferați în ultimele opt luni.

— Ai înnebunit?

— Nu.

— Sunt banii mei.

— Erau în contul comun.

— I-am folosit pentru cheltuieli.

— Pentru ce cheltuieli apare numele unei firme care nu există la adresa din acte?

Pentru o clipă, a dispărut soțul sigur pe el și a apărut un bărbat prins cu mâna într-un sertar străin. Apoi și-a găsit din nou zâmbetul.

— Ai verificat conturile fără să-mi spui?

— Le-am verificat pentru că banca m-a sunat.

— Banca te-a sunat pe tine?

— Da. Eu sunt titularul principal.

Andrei a apucat dosarul și l-a smucit. O foaie a alunecat pe podea. Sonia s-a aplecat și a ridicat-o înaintea lui.

Privirea ei a fugit peste rânduri, apoi i s-a albit fața.

— Mătușă… aici scrie numele lui tata.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

Fratele meu murise cu patru ani în urmă, iar singurul lucru pe care îl lăsase Soniei era o cutie cu fotografii și o datorie pe care Andrei promisese că o va rezolva.

— Dă-mi hârtia — a spus Andrei.

Sonia nu s-a mișcat.

— Ce ai făcut cu banii tatălui meu?

— Nu e treaba ta.

— Ba este.

A fost prima dată când am auzit-o răspunzându-i fără să-și ceară scuze după aceea.

Andrei și-a ridicat mâna. Nu a lovit-o, dar gestul a fost suficient. M-am pus între ei.

— Dacă mai ridici mâna spre ea, chem poliția.

— Tu chiar crezi că poți să-mi iei totul?

— Nu vreau să-ți iau nimic.

— Atunci de ce ai chemat-o pe doamna asta? De ce ai pregătit dosarul?

Am deschis laptopul și am apăsat pe un fișier. Înregistrarea s-a încărcat, dar nu am dat-o încă să ruleze.

— Pentru că am început să mă pregătesc în ziua în care ai venit acasă și mi-ai spus că firma ta are nevoie de împrumutul nostru. În aceeași seară, ai uitat telefonul deschis pe masă.

Andrei a rămas nemișcat.

— Ecaterina…

— Am auzit conversația.

— Nu știi ce ai auzit.

— Atunci ascultă și tu.

Degetul meu s-a apropiat de butonul de redare, iar Andrei a făcut brusc un pas spre mine…

PARTEA 3

Degetul meu a apăsat butonul de redare.

Vocea lui Andrei a umplut sufrageria, mai aspră și mai rece decât o auzisem vreodată când vorbea cu mine.

— Vinde apartamentul imediat ce semnează. Dacă se opune, o faci să creadă că va rămâne fără nimic. Ea se sperie ușor.

A urmat vocea unei femei.

— Și banii?

— Îi mutăm prin firma verișorului tău. După aceea, Ecaterina nu mai are putere să întrebe nimic.

Înregistrarea s-a oprit.

Nimeni nu a respirat câteva secunde.

Doamna Ionescu ținea umbrela udă cu ambele mâini. Sonia strângea foaia la piept. Andrei privea laptopul de parcă din el ieșise un animal care îl mușcase.

— E fals — a spus el.

— Este o înregistrare făcută pe telefonul tău, într-un buzunar al hainei tale — am răspuns. — Telefonul meu era în sertar. Înregistra pentru că uitasem să opresc aplicația după ce discutam cu banca.

— Nu poți folosi asta împotriva mea.

— Poate nu singură. Dar împreună cu transferurile, copiile de acte și mesajele tale, spune destul de clar ce încercai să faci.

Am luat foaia din mâna Soniei și am întors-o spre el.

— Datoria tatălui ei nu a fost rezolvată. Ai preluat-o printr-o procură despre care Sonia nu știa și ai mutat banii într-un cont controlat de tine.

— Am încercat să protejez familia!

— Ai încercat să golești conturile familiei.

— Tot ce am făcut a fost pentru noi.

— Atunci de ce ai spus celeilalte femei că eu mă sperii ușor?

Andrei și-a pierdut culoarea din obraji.

Sonia a făcut un pas înainte.

— Femeia aceea este cea pentru care pleci?

El a tăcut.

Tăcerea lui a fost răspunsul.

În aceeași clipă, telefonul lui a vibrat pe canapea. Ecranul s-a aprins. Un mesaj: Ai semnat? Nu mai pot aștepta. Apartamentul trebuie pus la vânzare mâine.

Andrei a încercat să-l ia, dar l-am ridicat prima.

— Ecaterina, dă-mi telefonul!

— Nu.

— Este proprietatea mea.

— Atunci explică-i doamnei Ionescu de ce femeia aceasta știe despre apartament înainte să existe vreo discuție la notar.

Doamna Ionescu și-a deschis dosarul.

— Ecaterina, copiile pe care le-am găsit arată că apartamentul a fost cumpărat înainte de căsătorie, pe numele tău, din banii moșteniți de la mama ta. Andrei nu figurează în actul de proprietate.

Andrei a râs, dar râsul i s-a rupt la mijloc.

— Asta nu înseamnă că poate să mă dea afară.

— Nu te dau afară — am spus. — Îți cer să pleci din casa mea, după ce ai anunțat că pleci la altcineva.

— O să regreți.

— Am regretat deja zece ani.

Sonia a început să plângă fără zgomot. Am mers la ea și i-am prins mâna. Broșa de alamă i-a zgâriat degetul.

— Îmi pare rău că ai auzit toate acestea.

— Eu îmi pare rău că te-am crezut când spuneai că el doar vorbește urât.

Andrei și-a luat sacoul.

— Nu s-a terminat.

— Nu — i-am răspuns. — Abia începe.

A trântit ușa atât de tare, încât rama unei fotografii a căzut de pe raft. În imagine eram eu, mama și fratele meu, cu ani înainte ca Andrei să apară în viețile noastre.

Am ridicat fotografia, iar telefonul meu a sunat.

Era avocatul pe care îl contactasem cu două zile înainte.

— Doamnă Popescu, trebuie să veniți mâine dimineață la birou — a spus el. — Am primit ceva de la banca lui Andrei și nu este doar despre bani.

— Ce anume?

A tăcut o clipă.

— O cerere depusă astăzi. Soțul dumneavoastră încearcă să obțină custodia Soniei.

Am simțit că podeaua se mișcă sub mine.

— Nu are nicio legătură legală cu ea.

— Știu. Tocmai de aceea este grav. A anexat un document prin care susține că dumneavoastră sunteți instabilă și că el a fost singurul adult responsabil din casă.

Am privit spre ușa închisă a camerei Soniei.

— Ce document?

— O declarație semnată de cineva apropiat familiei. Și, Ecaterina… numele martorului este al fratelui dumneavoastră, mort de patru ani…