PARTEA 4 — Fiul meu m-a trimis la cel mai ieftin azil, dar când am scos dosarul vechi, zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

…Am citit mesajul de două ori, apoi i-am întins telefonul Marei.

Ea nu a clipit.

— Sunăm banca acum.

Era ora douăsprezece și douăzeci și șapte de minute. Ploaia bătea în geam, iar ceasul oprit din hol arăta în continuare ora 4:17, aceeași oră la care murise soțul meu.

Mara a format numărul de urgență al băncii.

— Bună seara. Avem o tentativă de transfer neautorizat și o posibilă falsificare de semnătură.

Radu a început să se plimbe prin cameră.

— Nu e nevoie să faci scandal.

— Nu fac scandal, am spus. Îmi apăr banii.

— Banii aceia erau pentru familie.

— Familia nu cere parola și apoi îmi spune că sunt senilă.

Irina a ridicat geanta de pe jos.

— Radu, trebuie să plecăm.

— Nu plecăm nicăieri.

— Ba da. Ai spus că totul era rezolvat.

El s-a întors spre ea.

— Taci!

Mara a acoperit microfonul telefonului cu palma.

— Banca a blocat cererea. Dar trebuie să mergem dimineață la poliție și la notar.

Radu a râs fără bucurie.

— Crezi că mă vor aresta pentru o hârtie?

— Nu pentru o hârtie, a răspuns Mara. Pentru un șir întreg de falsuri, amenințări și încercări de fraudă.

În zori, am mers la secția de poliție. Clădirea mirosea a detergent și a cafea fiartă. Pe un scaun de plastic, Radu își freca degetele, iar Irina privea podeaua.

Un ofițer a așezat înregistrarea pe masă.

— Domnule Radu, recunoașteți vocea?

— Nu știu.

— Ascultați cu atenție.

În încăpere s-a auzit vocea lui:

„Mâine luăm banii, iar bătrâna va fi deja în cămin.”

Radu a ridicat capul.

Pentru prima dată, și-a auzit cruzimea din afara propriului trup.

A apăsat palmele pe masă.

— Eram nervos.

— Ați spus și că mama dumneavoastră nu mai este lucidă.

— Nu asta am vrut să spun.

— Dar asta ați spus, a replicat ofițerul.

El a tăcut.

Eu stăteam lângă Mara și țineam broșa în formă de mac în pumn. Metalul rece mă înțepa, exact ca în noaptea în care Radu ceruse actele.

Avocatul pe care Mara îl chemase, Andrei Pavel, a sosit la prânz. A depus cererea pentru suspendarea oricărei tranzacții și a cerut verificarea procurii.

— Nu trebuie să vă temeți că veți rămâne fără casă, mi-a spus.

— Mi-e teamă că voi rămâne fără fiu.

Andrei m-a privit îndelung.

— Doamnă Elena, uneori nu noi pierdem oamenii. Ei aleg să plece atunci când nu mai pot controla ceea ce le oferim.

În aceeași zi, procurorul a aprobat percheziția la biroul firmei lui Radu. Au găsit copiile actelor, cererea de retragere, un calculator cu fișiere modificate și un contract de vânzare pregătit cu o dată falsă.

Radu a fost pus sub control judiciar, iar casa a fost protejată printr-o ordonanță. Procesul a durat luni întregi. Nu am mers la fiecare termen, dar am fost prezentă când a trebuit să vorbesc.

La prima audiere, Radu a încercat să pară trist.

— Am vrut doar să-mi ajut mama.

Judecătoarea a ridicat privirea din dosar.

— Atunci de ce ați ascuns documentele și ați solicitat transferul economiilor ei?

Radu nu a răspuns.

Irina a cerut divorțul înainte de al doilea termen. A spus că nu știa nimic, dar mesajele ei către agentul imobiliar arătau altceva. Nu m-am bucurat când am aflat. Doar am închis telefonul și am pus apă la fiert.

Casa a rămas a mea.

Dar camera lui Radu a rămas goală.

Într-o după-amiază, am intrat acolo să deschid fereastra. Pe perete era încă fotografia lui de la absolvire. Avea douăzeci și doi de ani și zâmbea cu dinții strâmbi, ținând diploma în mâna dreaptă.

Am scos fotografia din ramă.

În spatele ei am găsit un desen vechi, făcut de el când avea șase ani. Eram amândoi sub un soare uriaș, iar el scrisese cu litere tremurate: „Mama mă ține de mână.”

Am plâns atunci.

Nu pentru casa pierdută.

Pentru băiatul care fusese cândva în acel desen.

Trei luni mai târziu, am început să lucrez din nou. Mara mi-a găsit un mic atelier într-o clădire veche din centrul orașului. Repar haine, scurtez rochii și cos nasturi pentru vecinele care nu vor să arunce lucrurile bune.

Diminețile mele au căpătat alt sunet: foarfeca pe masă, fierul de călcat, tramvaiul care trecea la colț și râsul Anei, o fetiță de opt ani care venea cu bunica ei la atelier.

Ana m-a întrebat într-o zi:

— Doamna Elena, de ce porți mereu macul acela?

Am atins broșa.

— Pentru că mi-a amintit cine sunt atunci când am uitat.

— Și cine ești?

Am zâmbit.

— O femeie care poate începe din nou.

În noiembrie a venit primul îngheț. Am vopsit ușa atelierului în galben pal, am pus ghivece cu mușcate la fereastră și am cumpărat un aparat mic de radio. În fiecare seară, când închideam, verificam de două ori încuietoarea și îmi făceam ceai de tei.

Apoi, într-o joi, Radu mi-a trimis un mesaj.

„Mamă, vreau să vorbim. Am greșit. Poate ne întoarcem la ce a fost.”

Am privit ecranul mult timp.

Nu mai simțeam furie. Nici dorința de a-l pedepsi.

Doar o oboseală veche, care se desprindea încet de mine.

I-am răspuns:

„Poți să-ți asumi ce ai făcut, dar eu nu mă mai întorc în locul în care trebuia să mă apăr de tine.”

A sunat după un minut.

Nu am răspuns.

A sunat din nou.

Am pus telefonul pe silențios și am continuat să cos tivul unei rochii albastre.

În primăvara următoare, Radu a primit condamnarea cu suspendare, plata prejudiciului și obligația de a nu se apropia de casa mea fără acordul meu. Firma lui s-a închis. Irina a plecat din oraș. Economiile mi-au fost restituite, iar notarul a fost scos din orice suspiciune, fiindcă refuzase să autentifice vânzarea.

Nu am mers să văd când au pus lacăt pe biroul lui.

Am mers la atelier.

Acolo, Ana îmi lăsase pe masă un desen nou. Eram eu, cu macul la guler, lângă o casă galbenă. În mâna mea țineam o foarfecă, iar deasupra acoperișului plutea un soare mic și curat.

— Acum nu mai ești singură, mi-a spus ea.

M-am uitat la desen și am simțit ceva ce nu mai simțisem de ani întregi: liniște.

Seara, am ajuns acasă înainte să se întunece. Am trecut prin hol și am potrivit ceasul soțului meu. Pentru prima dată după douăzeci și opt de ani, acele au început să meargă.

Ora 4:17 a dispărut.

Am prins broșa cu mac de perdeaua de lângă fereastră, unde lumina o făcea să pară vie. Nu o mai purtam ca pe un scut. O lăsam acolo ca pe o amintire.

Apoi am deschis ușa casei și am lăsat aerul rece să intre.

Nu mai eram mama care aștepta să fie aleasă.

Eram Elena.

Și casa era, în sfârșit, a mea.