Soacra mi-a cerut toată prima în seara în care mama avea nevoie de operație, iar zâmbetul soțului meu a dispărut

În clipa în care am auzit-o pe soacra mea cerând toată prima, am înțeles că ceva din căsnicia mea fusese ascuns prea mult timp.

Era joi, aproape de miezul nopții, iar în bucătăria apartamentului nostru mirosea a ceai de tei și a pâine prăjită. Mama mă sunase cu două ore înainte și îmi spusese că avea nevoie urgentă de o operație la inimă. Trei sute douăzeci de mii de lei. Exact suma primei pe care o primisem în acea zi după șase luni de muncă.

Îi promisesem că îi voi transfera banii dimineață.

Andrei spusese că înțelege, dar felul în care își strânsese buzele mă făcuse să mă simt vinovată. După cină, susținuse că trebuie să-i dea vestea mamei lui. Nu înțelegeam de ce. Galina nu avea nicio legătură cu operația mamei mele.

— De ce trebuie să-i spui ei? am întrebat, ridicând ceașca de pe masă.

— Pentru că este mama mea, Tatiana. Nu pot să-i ascund lucrurile importante.

— Nu îi ascundem nimic. Pur și simplu banii sunt ai mei și îi voi trimite mamei mele.

Andrei își trecuse degetele peste marginea telefonului. Unghia degetului mare era ruptă, iar acel detaliu banal m-a neliniștit mai tare decât răspunsul lui.

— Nu am spus că nu sunt ai tăi, murmurase el. Doar că ar trebui să discutăm înainte de orice transfer.

Am ieșit din cameră ca să pun ibricul în chiuvetă. Atunci telefonul lui a vibrat pe masă. Pe ecran apăruse numele Galinei.

— Răspunde, i-am spus.

— E târziu.

— Atunci nu o suna tu. Dar dacă te caută, răspunde.

Andrei a luat telefonul și s-a dus spre balcon. Ușa nu s-a închis complet. Vântul de octombrie mișca perdeaua, iar de pe balustradă se auzea zgomotul unei mici mori de vânt din lemn, un obiect pe care mama mi-l adusese dintr-un sat de munte. Roțile lui scârțâiau la fiecare rafală.

Am rămas lângă chiuvetă, cu mâinile ude.

— Nu, mamă, încă nu am primit banii, spunea Andrei.

Am înghețat.

Nu primisem încă nicio întrebare despre bani. Nu îi spusesem nici măcar că transferul urma să fie făcut dimineață.

— Ți-am explicat că sunt ai Tatianei, continuă el, coborând vocea. Nu pot să-i iau pur și simplu.

A urmat o pauză.

Apoi Galina a început să vorbească suficient de tare încât să o aud și eu.

— Și ce dacă mama ei este bolnavă? Mie îmi trebuie banii mai mult! Să transfere prima întreagă chiar mâine!

Ceașca mi-a alunecat din mână și s-a spart pe gresie.

Andrei s-a întors brusc. Fața îi devenise albă.

— Tatiana…

— Ce înseamnă că îți trebuie banii mai mult?

El a închis telefonul, dar era prea târziu. Vorbele Galinei rămăseseră între noi ca un fum amar.

— Ai auzit greșit.

— Am auzit fiecare cuvânt.

— Mama este speriată. A spus lucruri fără să gândească.

— Atunci sun-o din nou și pune difuzorul.

Andrei a făcut un pas spre mine.

— Nu transforma o discuție de familie într-un scandal.

Am privit cioburile de pe podea. Unul dintre ele reflecta lumina rece a frigiderului și, pentru prima dată în trei ani, nu am mai văzut în fața mea soțul care mă ținea de mână la metrou sau îmi lăsa bilețele lângă cana de cafea. Am văzut un bărbat care știa de ce avea nevoie mama lui și se temea să-mi spună.

— Mâine dimineață nu trimit nimic până nu aflu adevărul, am spus.

Andrei a tresărit.

— Nu ai încredere în mine?

— În clipa asta nu știu în cine să am încredere.

El și-a luat geaca de pe spătarul scaunului. Când a trecut pe lângă mine, telefonul i-a căzut din buzunar. Ecranul s-a aprins pe gresie. O notificare bancară. O sumă mare. Un termen scadent în dimineața următoare.

M-am aplecat înaintea lui și am văzut numele destinatarului. Andrei s-a repezit să ridice telefonul, dar mâna mea ajunsese deja la mapa neagră ascunsă sub scaun…

PARTEA 2

Mapa neagră era prinsă sub scaun cu o bandă adezivă lată, ca și cum cineva se temuse că o voi găsi. Am tras-o afară în timp ce Andrei stătea nemișcat lângă ușă.

Înăuntru se aflau facturi, foi bancare și un contract împăturit în două. Hârtia mirosea a toner încins. Pe prima pagină era trecut numele lui Andrei, iar sub el apărea o sumă pe care nu o mai văzusem niciodată: șapte sute patruzeci de mii de lei.

— Ce este asta? am întrebat.

— Dă-mi mapa.

— De unde ai o datorie atât de mare?

— Nu este treaba ta.

Am ridicat privirea spre el. În camera îngustă, lampa de lângă canapea îi tăia obrazul în două: o parte luminată, cealaltă ascunsă în umbră.

— Sunt soția ta. Dacă ai împrumutat sute de mii, este și treaba mea.

— Nu am împrumutat. Am investit.

— În ce?

— Într-o afacere care a mers prost.

— De când?

Nu mi-a răspuns.

Am întors contractul. Era un împrumut garantat cu economiile noastre și cu o declarație în care Andrei susținea că banii vor fi restituiți în treizeci de zile. Data era de acum patru luni. Semnătura lui era clară. A mea nu apărea nicăieri.

— Ai ascuns asta patru luni?

— Voiam să rezolv singur.

— Și prima mea urma să rezolve ce anume?

Andrei și-a trecut palma peste ceafă.

— Aveam nevoie de timp.

— Mama are nevoie de operație, nu de timp.

La ora douăsprezece și un sfert, telefonul lui a sunat din nou. Galina. De data aceasta, Andrei a răspuns fără să se îndepărteze.

— Ai găsit mapa? a întrebat ea.

Am simțit cum îmi îngheață stomacul.

— Da, a spus Andrei.

— Atunci nu mai face pe victima. Dimineață iei banii și îi trimiți unde ți-am spus.

— Nu pot.

— Poți și trebuie. Dacă nu plătești până mâine, vin oamenii aceia la ușă. Iar eu nu-mi distrug viața pentru prostiile tale.

— Mamă, vorbește mai încet.

— Nu-mi spune mie să vorbesc încet! Eu am pus apartamentul garanție ca să te ajut. Dacă pierd locuința, tot tu vei fi vinovat.

Am închis ochii. În mintea mea, toate cinele în care Galina se lăuda cu apartamentul ei au căpătat o altă formă. Nu era liniștită pentru că se simțea puternică. Era speriată și își ascundea frica sub parfum, coafură și ordine date.

— Galina, am spus, apropiindu-mă de telefon, mama mea poate muri dacă nu primește banii.

La celălalt capăt s-a lăsat tăcere.

— Nu te amesteca în discuțiile dintre mine și fiul meu.

— Tocmai m-am amestecat. Pentru că banii sunt ai mei.

— Tu ai intrat în familia noastră fără nimic și acum vrei să ne distrugi.

— Nu eu am făcut datoria.

Andrei a închis apelul.

Apoi m-a privit cu o furie pe care nu i-o mai văzusem niciodată.

— Ești mulțumită? Ai umilit-o.

— Ea tocmai mi-a spus că viața mamei mele valorează mai puțin decât rata ta.

— Dacă mă iubeai, mă ajutai.

— Dacă mă iubeai, îmi spuneai adevărul.

La trei dimineața, Andrei a adormit pe canapea. Eu am stat la masa din bucătărie, cu mapa deschisă și cu moara de vânt a mamei lângă cot. La fiecare rafală, lemnul scârțâia ca un avertisment.

Dimineața am sunat clinica. Mi-a răspuns o asistentă obosită, cu vocea joasă.

— Doamna Elena Popescu este programată pentru operație luni, la ora opt. Plata trebuie confirmată până la prânz.

Așadar, mama nu mințise.

Am deschis aplicația bancară. Banii erau încă în contul meu. Dar când am apăsat pe istoricul transferurilor, am găsit o cerere pregătită în acea noapte de pe calculatorul nostru. Destinatarul nu era mama.

Era un cont despre care nu auzisem niciodată.

Sub detalii apărea o notă scrisă de Andrei: „Ultima șansă. Dacă nu plătim, ne pierdem casa.”

În aceeași clipă, cineva a bătut puternic în ușă. Andrei s-a ridicat de pe canapea, iar din buzunar i-a căzut o cheie mică, prinsă de o plăcuță metalică pe care era gravat un număr de casetă poștală. A privit cheia, apoi m-a privit pe mine.

— Nu deschide, a șoptit.

Dar bătaia s-a auzit din nou.

De data aceasta, o voce de bărbat a rostit numele meu și a spus că are un document pe care trebuia să-l primesc personal…

PARTEA 3

Andrei a întins mâna spre clanță, dar m-am așezat între el și ușă. Inima îmi bătea atât de tare, încât aproape nu am auzit a treia bătaie.

— Cine este?

— Sunt Radu Munteanu, executorul desemnat pentru notificarea datoriei. Doamna Tatiana Ionescu, trebuie să vă înmânez un document.

Andrei și-a plecat capul.

— Nu deschide, repetă el.

— De ce? Pentru că știe mai multe decât mine?

Am deschis.

Radu era un bărbat de aproximativ cincizeci de ani, cu o servietă maronie și o etichetă ruptă pe mâner. Mi-a întins un plic alb, sigilat cu bandă roșie.

— Nu este încă o evacuare, mi-a spus. Este o notificare privind împrumutul garantat cu apartamentul mamei dumneavoastră soacre și cu veniturile soțului. Dar există o problemă.

— Ce problemă?

— În dosar apare și o declarație semnată în numele dumneavoastră.

Am simțit că podeaua se mișcă sub mine.

— Eu nu am semnat nimic.

Radu a privit spre Andrei.

— Tocmai de aceea v-am recomandat să nu discutați singură cu el despre acest document.

— Pleacă, a spus Andrei. Nu ai dreptul să intri în casa mea.

— Am dreptul să înmânez notificarea. Iar dacă semnătura este falsificată, problema nu mai este doar civilă.

Andrei s-a albit la față.

Am deschis plicul la masa din bucătărie. Înăuntru se afla o copie a contractului și o declarație prin care acceptam ca prima mea anuală să fie folosită pentru plata datoriei. Sub text era semnătura mea. Seamănă cu a mea, dar litera „T” era trasată prea apăsat. Eu întotdeauna o scriam subțire, aproape fără să ridic pixul.

— Ai falsificat-o? am întrebat.

— Nu eu.

— Atunci cine?

Andrei și-a ridicat ochii spre mine.

— Mama.

— Și tu ai știut.

— Am vrut doar să salvăm apartamentul.

Am râs scurt, fără bucurie.

— Apartamentul ei, datoria ta, prima mea și viața mamei mele. Ai numit asta familie?

Radu a pus pe masă un al doilea document.

— Mai există și înregistrarea unei convorbiri, furnizată de doamna Elena Popescu. Mama dumneavoastră a sunat-o ieri seară, după ce v-a vorbit.

Am simțit cum îmi amorțesc degetele.

Radu a apăsat butonul reportofonului.

Vocea Galinei a umplut bucătăria.

— Fiica ta trebuie să-mi dea banii. Andrei are o datorie și, dacă nu plătim, pierd apartamentul.

Vocea mamei mele tremura.

— Galina, fata mea mi-a spus că banii sunt pentru operație.

— Operația poate aștepta câteva zile. Apartamentul meu nu.

Andrei a făcut un pas înapoi.

— Oprește asta.

Dar înregistrarea continua.

— Dacă Tatiana află, o să mă urască.

— Mai bine să mă urască decât să rămân pe drumuri. Iar dacă trebuie, îi spun că tu ai inventat boala mamei tale ca să păstrezi banii.

Radu a oprit aparatul.

Nimeni nu a vorbit.

Moara de vânt de pe masă a scârțâit o dată, apoi s-a oprit.

Andrei s-a sprijinit de frigider.

— Nu am vrut să te rănesc.

— Ai știut că mama este bolnavă și ai lăsat-o pe mama ta să-mi ceară banii.

— Credeam că pot să-i înapoiez.

— Din ce?

El nu a răspuns.

Radu mi-a întins o carte de vizită.

— Mergeți astăzi la secția de poliție. Și nu transferați nimic până când nu aveți consiliere juridică.

Am sunat imediat clinica și am cerut contul oficial. Am trimis banii pentru operație, iar confirmarea a venit după șapte minute.

Mama era salvată pentru moment.

Atunci telefonul lui Andrei a început să vibreze. Pe ecran apărea un număr necunoscut. A răspuns, iar vocea unei femei a spus doar atât:

— Domnule Ionescu, avem imaginile de la caseta poștală. Dacă nu veniți astăzi, le predăm poliției împreună cu restul dosarului…