Soțul meu a cerut jumătate din casa moștenită după ce și-a anunțat plecarea, dar când am zâmbit, a încremenit

În clipa în care soțul meu mi-a spus că pleacă la prima lui iubire, pe masă a pus și prețul casei noastre, calculat până la ultimul leu.

— Voi lua jumătate din casă. Încep o viață nouă — a spus Sergiu, împingând spre mine două foi. — Peste trei zile mă întorc pentru răspunsul tău.

Eram în bucătărie, într-o marți la ora șapte seara, cu telefonul lângă contorul de gaz și cu mâinile mirosind a pătrunjel. Pe ecran rămăseseră cifrele pe care tocmai le trimisesem furnizorului. Sergiu își așezase foile peste ele, ca și cum suma vieții noastre putea acoperi o factură.

În partea de sus scria: „Valoare estimativă de piață”. Mai jos: nouă milioane opt sute de mii de lei.

— Ce este asta? am întrebat.

— O evaluare. Un agent imobiliar a spus că atât valorează acum casa și terenul. Jumătatea mea ar fi patru milioane nouă sute de mii. Ori vindem, ori îmi plătești partea.

A atins cu unghia colțul foii. Avea încă sub ea o dungă de pământ uscat, rămasă de la trandafirii pe care îi curățase dimineață.

M-am uitat la el și am simțit cum ceva rece mi se așază în piept.

Eram căsătoriți de treizeci și doi de ani. Îl văzusem bolnav, furios, obosit, rușinat și fericit. Îl văzusem certându-se cu instalatorul pentru o țeavă spartă și jurând cinci veri la rând că va arunca bancul vechi din magazie. Dar nu-l văzusem niciodată atât de sigur că poate împărți viața noastră cu un pix.

— Ai adus agentul aici? am întrebat.

— Nu. I-am trimis fotografii și adresa. Pentru o estimare preliminară e suficient.

— De ce ai cerut estimarea?

Sergiu și-a ridicat privirea.

— Pentru că plec.

La opt fără zece, frigiderul a pornit cu un huruit scurt. În liniștea dintre noi, sunetul acela mi s-a părut aproape obscen.

— Unde?

— La Irina.

Numele îl mai auzisem. Cu o lună înainte fusese la întâlnirea foștilor colegi de la școala tehnică. Se întorsese după miezul nopții, cu obrajii aprinși și cu telefonul plin de fotografii. Îmi arătase oameni pe care nu-i cunoșteam, apoi se oprise asupra unei femei cu păr roșcat și o eșarfă albă la gât.

— Prima mea iubire, spusese atunci.

Eu zâmbisem, crezând că era doar nostalgie.

Acum, aceeași nostalgie îmi cerea patru milioane nouă sute de mii de lei.

— Vă vedeți de o lună? am întrebat.

— Nu transforma totul într-un interogatoriu.

— Spune-mi adevărul.

Sergiu a frecat marginea foii cu degetul mare.

— La început am vorbit. Apoi ne-am întâlnit. Și mi-am dat seama că am trăit toată viața altcuiva.

M-a durut mai tare decât numele Irinei.

— A cui viață ai trăit când ne-am căsătorit? Când am plătit mașina în rate? Când ai plantat cartofii aici și ai spus că gândacul de Colorado e mai deștept decât amândoi?

— Tu reduci totul la treburi casnice.

— Treizeci și doi de ani sunt făcuți din aceste lucruri, Sergiu. Din facturi, febră, țigle sparte și cineva care îți ține lanterna când urci pe acoperiș.

El s-a ridicat. Scaunul a zgâriat gresia.

— Nu vreau scandal. Sunt un om matur și îți spun cinstit ce vreau.

— Cinstit? După o lună cu altă femeie?

— Am avut nevoie să înțeleg.

— Și ai înțeles?

— Da. Vreau să trăiesc pentru mine.

Am întors foaia și am privit cifra tipărită. Nu i-am spus că, în aceeași dimineață, găsisem în dulapul bunicii o mapă legată cu o panglică galbenă, pe care o căutasem ani întregi. Nu i-am spus că făcusem o programare la notar pentru joi.

Sergiu și-a luat geaca de pe spătarul scaunului.

— Peste trei zile vreau un răspuns.

— Îl vei avea.

— Nu zâmbești deloc.

— Încă nu ai auzit întrebarea mea.

S-a oprit cu mâna pe clanță. Pentru o secundă, ochii lui au fugit spre mapa ascunsă sub prosopul de bucătărie.

Apoi a întins mâna spre ea…

PARTEA 2

Degetele lui au atins colțul prosopului, iar eu am tras mapa spre mine înainte să o poată ridica.

— Ce este acolo? a întrebat Sergiu.

Era miercuri dimineața, la ora șase și jumătate, iar lumina pătrundea prin jaluzelele strâmbe în fâșii galbene. Pe masă se răcea cafeaua lui, cu o urmă de spumă lipită de marginea ceștii.

— Lucruri ale bunicii.

— Ce fel de lucruri?

— Cele pe care nu le-ai căutat niciodată.

A râs scurt, fără veselie.

— Nu începe cu mistere. Casa asta am reparat-o și eu.

— Ai schimbat acoperișul cu bani împrumutați de fratele tău și ai vopsit gardul de două ori.

— Am muncit aici trei decenii.

— Nu am negat asta.

Dar nici nu i-am spus ce conținea mapa. Cu o seară înainte, citisem testamentul bunicii Elena, scris de mână în 1991 și depus la notar. În el, casa și terenul erau lăsate mie, cu o frază subliniată de două ori: „Bunul rămâne al nepoatei mele, indiferent de căsătoria ei.”

Știam că legea era de partea mea. Nu voiam încă să-i ofer certitudinea.

La prânz, la biroul notarial din centrul orașului, am stat într-o cameră îngustă cu pereți acoperiți de dosare. Notara, doamna Dobre, purta o broșă în formă de frunză și își umezea degetul înainte să întoarcă fiecare pagină.

— Actul de proprietate este numai pe numele dumneavoastră — mi-a spus. — Moștenirea nu devine bun comun doar pentru că soțul a locuit în imobil.

— Dar dacă spune că a investit?

— Poate cere, în anumite condiții, să dovedească investiții reale. Nu jumătate din casă. Și nu cu o hârtie făcută din fotografii și o estimare.

Am scos din geantă mapa cu panglica galbenă. Hârtia mirosea a naftalină și a lemn uscat.

Doamna Dobre a citit testamentul, apoi și-a ridicat ochii.

— Ați găsit și plicul acesta?

Am încremenit. Între file era un document pliat, pe care nu-l observasem.

— Nu știu ce este.

— Nu-l deschideți aici fără martor. Bunica dumneavoastră l-a depus împreună cu testamentul, dar a cerut să fie predat numai nepoatei.

— De ce?

Notara a privit sigiliul de ceară crăpat.

— Asta veți afla dumneavoastră.

La ora patru, m-am întors acasă. Sergiu era în magazie, în fața bancului vechi pe care promisese ani întregi că-l aruncă. Pe lemn se afla o valiză neagră, cu mânerul scos.

— Îți faci bagajele? am întrebat.

— Irina mi-a găsit un apartament.

— Plătești chirie?

— Pentru început.

— Din ce bani?

A ridicat din umeri.

— Din partea mea de casă.

Am simțit metalul rece al clanței sub palmă.

— Nu ai primit nicio parte.

— Nu încă.

— Și dacă nu sunt de acord?

Sergiu s-a apropiat atât de mult, încât am simțit mirosul de mentă al pastilelor lui.

— Atunci vindem prin instanță. Nu mă obliga să fac lucrurile urât.

— Tu ai început urât când ai pus un preț pe casa bunicii mele.

Fața lui s-a încordat.

— Nu e doar casa bunicii tale. Am reparat-o. Am plătit materiale. Am ridicat gardul. Am muncit până mi-am rupt spatele.

— Și eu am muncit.

— Dar tu ai avut mereu casa.

Acea propoziție mi-a rămas în minte. Nu era furie în vocea lui, ci ceva mai rău: resentiment vechi, păstrat cu grijă.

Seara, la ora nouă, telefonul lui a vibrat pe masa din sufragerie. Sergiu era la duș. Pe ecran a apărut un mesaj de la Irina: „Nu-i spune încă despre bani. Mai întâi trebuie să obții actul.”

Am ridicat telefonul, dar nu l-am deblocat. Nu aveam nevoie să-i citesc conversațiile ca să înțeleg că plecarea lui nu fusese o hotărâre luată din iubire.

În aceeași clipă, cineva a bătut în poartă. De trei ori. Rar.

Sergiu a apărut pe hol cu prosopul în jurul taliei.

— Cine e?

O voce de femeie a răspuns din curte:

— Larisa, trebuie să-ți spun ce a făcut Sergiu cu actele casei…

Sergiu a devenit alb la față, iar mâna lui s-a întins spre cheia de la poartă…

PARTEA 3

M-am repezit înaintea lui și am deschis poarta, miercuri seara, la ora nouă și douăzeci. În fața mea stătea o femeie scundă, cu un palton vișiniu și o geantă de pânză strânsă la piept.

Era Irina.

Sergiu a rămas în pragul magaziei, cu prosopul în jurul taliei și cu fața golită de orice urmă de siguranță.

— Tu ce cauți aici? a întrebat el.

Irina a privit spre mine.

— Am venit să repar minciuna pe care am ajutat-o să crească.

În curte mirosea a pământ umed și a lemn tăiat. Un bec mic, prins deasupra ușii, îi lumina obrazul tremurat.

— Intră, i-am spus.

— Nu vreau să intru în casa ta ca o hoțoaică.

— Atunci vorbește aici.

Sergiu a coborât treapta.

— Irina, pleacă. Nu e momentul.

— Ba exact acum este momentul. Ai spus că actul e aproape gata. Ai spus că soția ta va semna când va vedea evaluarea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Ce act? am întrebat.

Irina a scos din geantă trei coli capsate și o chitanță îndoită.

— Un contract de vânzare pentru partea lui din imobil. Sergiu l-a dus la biroul unde lucrează cumnata mea. A cerut să fie pregătit înainte ca dumneavoastră să știți. Pe ultima pagină trebuia să semnați că sunteți de acord cu vânzarea întregii case.

Sergiu a întins mâna.

— Dă-mi hârtiile.

— Nu.

— Irina, nu înțelegi ce faci.

— Ba înțeleg foarte bine. Am înțeles în ziua în care mi-ai spus că trebuie să vinzi casa ca să plătești o datorie despre care nu mi-ai spus nimic.

El a tresărit.

— Nu vorbi despre asta.

— Atunci vorbește tu, Sergiu.

Am luat documentele. Pe prima pagină era numele lui, adresa casei și o sumă cerută ca avans. Pe a doua se afla o copie după cartea funciară. Pe a treia, în partea de jos, apărea un chenar gol pentru semnătura mea.

— De unde ai aceste copii? am întrebat.

— Mi le-a trimis el. Dar mai este ceva.

Irina a scos chitanța. Era de la o casă de amanet, pentru un ceas de aur.

— Mi-a spus că este al lui. Nu era. L-am recunoscut. Fusese al tatălui dumneavoastră, nu?

M-am uitat la Sergiu.

Ceasul dispăruse din sertarul meu cu două săptămâni înainte. Îmi spusese că poate l-am pus în altă parte.

— Unde sunt banii? am întrebat.

Sergiu și-a trecut palma peste față.

— Am avut o problemă.

— Ai amanetat ceasul tatălui meu ca să-i plătești Irinei?

— Nu pentru ea!

— Atunci pentru ce?

El a privit spre casă, spre geamul bucătăriei unde mapa cu panglică galbenă era ascunsă sub prosop.

— Pentru datorii. Am împrumutat bani. Am crezut că îi înmulțesc. Apoi am pierdut.

Irina a închis ochii.

— Nu mi-ai spus că ai datorii la trei oameni.

— Voiam să rezolv.

— Cu casa mea? am spus.

— Casa noastră, a replicat el automat.

Am scos din geantă testamentul bunicii și l-am ținut între noi.

— Nu. Casa mea. Aici scrie clar că imobilul și terenul rămân bunul meu personal. Doamna Dobre a verificat actele astăzi. Nu poți cere jumătate din proprietate.

Sergiu a privit foaia, apoi a râs fără glas.

— Ai știut.

— Am aflat ieri.

— Și m-ai lăsat să vorbesc.

— Voiam să văd cât de departe mergi.

Irina a făcut un pas înapoi.

— Sergiu, tu nu plecai la mine. Plecai dintr-o gaură pe care ai săpat-o singur.

— Te iubesc.

— Nu mai folosi iubirea ca să acoperi o datorie.

El s-a întors către mine.

— Dacă nu găsesc banii până mâine, oamenii aceia vin aici. Nu mă vor întreba cine este proprietarul. Vor lua tot ce pot.

Asta era amenințarea pe care nu o prevăzusem.

Am strâns testamentul la piept.

— Pleacă din curtea mea și nu mai atinge nimic.

— Larisa, am nevoie de ajutor.

— Ai nevoie de adevăr.

Irina și-a deschis geanta încă o dată. De data aceasta, a scos un plic subțire, cu sigiliul notarei Dobre.

— Bunica ta mi l-a înmânat cu ani în urmă — a spus ea. — Mi-a cerut să-l păstrez până când Sergiu va încerca să vândă casa.

Sergiu s-a apropiat de ea.

— Ce este în plic?

Irina s-a uitat la mine, iar degetul ei a început să rupă sigiliul…