PARTEA 4 — Soțul meu a cerut jumătate din casa moștenită după ce și-a anunțat plecarea, dar când am zâmbit, a încremenit

PARTEA 4

Sigiliul s-a rupt cu un sunet mic, dar în curtea aceea mi s-a părut că se desface o ușă între treizeci și doi de ani și ceea ce ascunsesem cu toții sub ei.

Irina a scos din plic o scrisoare împăturită în patru.

Hârtia era subțire, îngălbenită pe margini. Pe colț avea aceeași urmă de ceară ca testamentul bunicii.

— Elena mi-a dat-o în vara în care m-am mutat din oraș — a spus Irina. — Mi-a spus să nu o deschid decât dacă Sergiu încearcă să ia casa sau să te lase fără ea.

Sergiu a făcut un pas spre ea.

— Nu ai dreptul să citești lucruri care nu te privesc.

— Ba mă privesc, pentru că bunica ta m-a căutat după întâlnirea noastră de acum o lună. A știut cine sunt.

Am simțit un fior pe brațe.

— De unde te cunoștea bunica?

Irina a privit spre mine.

— Nu de la Sergiu. De la mama mea.

În spatele nostru, burlanul magaziei a scos un clinchet metalic. Sergiu s-a sprijinit de tocul ușii, iar prosopul i s-a desprins puțin de la șold. Pentru prima dată, nu mai părea bărbatul care venise cu o evaluare și cu un plan. Părea cineva prins într-o poveste începută înainte să ne întâlnim.

— Citește, i-am spus.

Irina a desfăcut hârtia.

— „Larisa, dacă vei ajunge să citești aceste rânduri, înseamnă că Sergiu a încercat să transforme casa în bani. Nu l-am considerat niciodată un om rău, dar am știut că poartă în el o rușine pe care o ascunde sub glume și muncă. În 1989, înainte să te căsătorești cu el, a împrumutat bani de la doi oameni pentru a deschide un atelier. A pierdut totul. Tatăl lui a plătit datoria, iar Sergiu a jurat că nu va mai risca niciodată.”

Sergiu a coborât privirea.

— Asta nu dovedește nimic.

Irina a continuat.

— „Dacă va cere casa, nu-l salva cu bani. El nu are nevoie de o sumă, ci de cineva care să-l oprească înainte să vândă și ultima parte din el. Am păstrat separat actele pentru că am vrut să știi mereu că acest loc este al tău. Nu al soțului tău. Nu al copiilor. Al tău.”

Mi s-au înmuiat genunchii.

Bunica murise cu șapte ani înainte. Îmi lăsase casa, dar nu-mi spusese că îl observase pe Sergiu atât de atent.

— De ce ai păstrat scrisoarea? am întrebat-o pe Irina.

— Pentru că după moartea ei am încercat să o sun pe tine. Sergiu a răspuns. Mi-a spus că nu ești acasă și că nu vrei să vorbești cu mine.

M-am uitat la el.

— M-ai oprit să aflu?

— Erai îndurerată. Nu aveai nevoie de o femeie din trecutul meu.

— Nu era trecutul tău. Era o scrisoare pentru mine.

Irina a pus scrisoarea pe masa de piatră de lângă ghivecele cu mușcate.

— Eu nu am venit pentru bani — a spus ea. — Am venit pentru că Sergiu mi-a promis că va începe o viață nouă după ce își rezolvă datoriile. Apoi am aflat că „viața nouă” însemna să te convingă să vinzi casa și să-mi ceară să tac.

— Nu ți-am cerut să taci.

— Mi-ai spus că, dacă te iubesc, nu pun întrebări.

Replica ei l-a lovit mai tare decât orice acuzație.

Sergiu s-a așezat pe treapta magaziei. Prosopul îi căzuse complet, dar el nici nu observase; și-a tras peste trup cămașa lăsată pe bancul vechi.

— Am pierdut bani la jocuri — a spus. — Nu o singură dată. La început am crezut că recuperez. Apoi am împrumutat ca să acopăr prima pierdere. Cei cărora le datorez banii știu unde locuiesc. Mi-au spus că până joi vor să vadă suma.

— Și de ce nu mi-ai spus? am întrebat.

— Pentru că te-ai fi uitat la mine exact așa cum te uiți acum.

— Cum mă uit?

— Ca la un străin.

Adevărul era că mă uitam la un soț pe care îl cunoscusem prin fapte și îl descopeream prin acte.

Nu am chemat pe nimeni în acea noapte. Nu pentru că l-aș fi iertat. Ci pentru că voiam să închid toate găurile pe care le lăsase în urmă.

Am luat fotografii ale evaluării, copiile contractului, chitanța de la amanet și scrisoarea bunicii. Le-am pus într-o pungă transparentă, apoi am sunat-o pe doamna Dobre.

— Veniți mâine la prima oră — mi-a spus ea. — Și nu semnați nimic.

— Nu voi semna.

— Mai este ceva. Persoana care a cerut copia cărții funciare a folosit o împuternicire cu semnătura dumneavoastră.

Am simțit că aerul rece îmi intră în plămâni.

— Eu nu am semnat nicio împuternicire.

M-am întors către Sergiu.

El și-a ridicat capul.

— A fost doar o schiță.

— Cu semnătura mea falsificată?

— Am vrut să văd dacă acceptă dosarul. Nu am folosit-o.

Doamna Dobre a auzit și a cerut să vorbească direct cu el.

Sergiu a luat telefonul cu mâna tremurândă.

— Bună seara, doamnă Dobre.

Am pus difuzorul.

— Domnule Popescu, copia a fost depusă astăzi împreună cu evaluarea. Dacă semnătura este falsă, documentul nu mai este o simplă schiță. Și vânzarea nu poate continua.

— Nu am vrut să vând fără acordul soției.

— Ați pregătit un contract în care apăreați ca proprietar al jumătății imobilului.

— Am locuit acolo treizeci și doi de ani.

— Locuirea nu schimbă actul de proprietate.

Sergiu a închis ochii.

— Ce trebuie să fac?

— Să veniți mâine cu toate actele și să explicați de ce ați depus un document neautorizat.

Nu am lăsat conversația să se transforme într-un șir de amenințări. Nu am vrut răzbunare. Am vrut ca fiecare lucru să fie pus la locul lui, inclusiv vina.

Dimineața, la ora opt, am mers la notar împreună cu Irina. Sergiu a venit după noi, purtând aceeași cămașă mototolită din noaptea precedentă. Pe manșeta dreaptă era o pată de ulei de la bancul din magazie.

Doamna Dobre a pus în fața lui copiile.

— Ați cerut această evaluare pentru vânzarea casei?

— Pentru a obține bani.

— Ați prezentat-o ca și cum ați fi avut dreptul la jumătate?

Sergiu a privit spre mine.

— Da.

— Ați folosit semnătura soției fără acordul ei?

El a tăcut o clipă.

Irina a pus pe masă chitanța de la amanet.

— Spune tot.

Sergiu și-a frecat mâinile.

— Am copiat semnătura dintr-o cerere veche de branșament. Credeam că, dacă primesc avansul, plătesc datoriile și îi spun Larisei că am rezolvat.

— Și dacă nu accepta? am întrebat.

— Aș fi făcut presiuni. Aș fi spus că am dreptul la casă.

Nu mai era nimic de ghicit.

Irina s-a ridicat.

— Eu plec.

Sergiu a întors capul spre ea.

— Irina…

— Nu mă chema după tine. Mi-ai oferit o viață construită pe semnătura altcuiva.

Ea a luat plicul gol și scrisoarea bunicii.

— Scrisoarea rămâne la Larisa. Plicul îl păstrez eu.

După ce a ieșit, Sergiu a rămas pe scaun, cu palmele lipite de genunchi.

— Ce vei face cu mine? a întrebat.

— Nu sunt eu cea care decide ce faci cu tine.

— Pot să repar.

— Începe cu ceasul tatălui meu. Îl scoți de la amanet și mi-l aduci. Apoi mergi la oamenii cărora le datorezi bani și le spui adevărul. Fără să vinzi casa. Fără să-mi folosești numele.

— Și căsnicia noastră?

Am privit-o pe doamna Dobre, apoi scrisoarea bunicii.

— Asta nu se repară printr-un contract.

Sergiu a dat din cap, iar expresia de pe chipul lui nu mai semăna cu furia. Era spaima unui om care înțelegea că pierduse nu o casă, ci dreptul de a se ascunde în ea.

Am rămas proprietara casei. Dar nu am rămas soția lui doar pentru că aveam același acoperiș.

În următoarele zile, s-a mutat într-o cameră închiriată lângă atelierul unui fost coleg. Nu l-am urmărit și nu l-am întrebat unde doarme. Irina a plecat din oraș și mi-a trimis doar o fotografie cu plicul bunicii așezat lângă o cană de ceai.

Sergiu a recuperat ceasul după ce a vândut motocicleta pe care o ținea ascunsă de mine. Nu mi-a cerut să-l primesc înapoi. A venit într-o sâmbătă dimineață și l-a pus în palma mea.

— Nu valorează cât casa — a spus.

— Nu despre bani era vorba.

— Știu.

L-am întrebat dacă mai juca.

— Nu. Am mers la un grup de sprijin. Nu pentru tine. Pentru că, dacă nu mă opresc, voi transforma orice loc într-o masă de joc.

A fost singurul lucru pe care l-am crezut fără să verific.

Nu ne-am împăcat în acea zi. Poate că nici nu ne vom împăca vreodată în forma în care am fost. Treizeci și doi de ani nu dispar, dar nici nu pot fi folosiți ca monedă pentru a cumpăra o scuză.

În seara aceea, am pus scrisoarea bunicii în mapa cu panglică galbenă. Lângă ea am așezat ceasul tatălui meu și copia actului de proprietate.

Sergiu îmi ceruse jumătate din casă.

A primit, în schimb, jumătatea de adevăr de care fugise toată viața.

Iar când am închis mapa, ceasul a început să ticăie din nou — nu ca să măsoare timpul nostru, ci ca să numere fiecare minciună pe care nu o mai aveam de păstrat.